OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Această primă mişcare regizorală e în recidivă inconfundabilă şi cu filiaţii tot atît de clare. În recentul Supravieţuitorul, Teatrul Odeon din plin centrul istoric şi modern al Bucureştiului – reper cultural-arhitectonic inamovibil al Capitalei României – era folosit ca laitmotiv, drept un hotel oarecare din Occidentul Europei. La fel cum procedau artizanii subculturali din prima jumătate a secolului trecut (Jean Mihail şi alţii), cînd plasau demidrame mondene în Palatul Brâncovenesc de la Mogoşoaia sau în vila Minovici – ca şi cum acestea ar fi locuinţe private şi locaţii fără identitate.

 

Nenorocirea e că vasta vilă de la Snagov, ştiută la exterior din n documentare româneşti şi străine, este actant principal al filmului, inclusiv prin interioarele sale, cu decoraţiile murale unice, cu spaţiile, robinetele aurite şi mobilierul aferent (n-ai ce să-i faci, e un dat din naştere al acestei arte: transformă automat decorul şi recuzita în actanţi!). Prima gafă culturală atrage alte erori, configurînd incontrolabil proporţiile şi factura cascadoriei filmice verbale şi gestice la care asistăm, uneori cam dezarmaţi. Trecînd inevitabil la coborîrea disproporţionatei scări de marmură interioare, prin faţa uriaşei tapiserii cu Mihai Viteazul, senatorul Claudiu, locatar al imobilului, interpretat de Valentin Teodosiu, nu poate să nu facă o reverenţă în faţa lucrării de patrimoniu, salutîndu-l pe voievodul însuşi cu Ave! Iar amanta sa oficială, Monica, interpretată de debutanta Cătălina Grama (Jojo – paranteza genericului însuşi) nu rezistă tentaţiei de a se hîrjoni, în faţa monumentalei hărţi a patriei, din hol, trimiţînd săgeţi de jucărie spre „Moldova, / Ardealul / şi Ţara Românească“ – recitînd sacadat stihul din spectacolele de gală ale Cenacului Flacăra de altădată. Asta după ce se îmbăiase şi se expusese nudă, în piscina fastuoasă şi defilase aşijderea, repetat, prin numeroasele încăperi adiacente.

 

Ajungem astfel la ipoteticele specii ale aproximativei comedii ce se vrea filmul în discuţie. Efectul comic este legat în principal de nudista care întreţine cel mai constant focul umoristic prin accentul caricatural moldovenesc-basarabean, dar şi prin înţesarea aproape a fiecărei propoziţii cu expresii uzuale ruseşti sau prin enunţarea asiduu provocatoare a statutului său de prostituată de lux care poartă însă verighetă. Ca şi cum n-ar fi suficiente iniţiativele specifice pe care le ia, în raporturile practicate cu senatorul omnipotent, cu şoferul medicului prieten impotent, cu celălalt prieten din trio-ul masculin şi, în perspectivă, cu pilotul elicopterului care o va duce finalmente la Moscova, stăpîna provizorie a vilei de protocol e într-o vervă perpetuă, ingenuu confesivă: „Eu în elicopter niciodată n-am...“, după ce aflasem că „Eu în ambulanţă niciodată n-am...“.

 

La drept vorbind, distribuirea în rolul nudistei din film a Cătălinei Grama (Jojo) – în locul personajului feminin din spectacolul lui Alexandru Tocilescu, interpretat de Simona Stoiculescu – n-a fost cea mai rea idee de casting a lui (sau acceptată de) Sergiu Nicolaescu. Intervine însă o (puţin spus) gafă în plus, de ordinul (sub)culturii şi (pre)şcolarizării filmice a regizorului, ba chiar a flerului elementar în domeniu. Căci într-un fel funcţionau pe scenă replicile cinice ale femeii şi ale celor trei bărbaţi (numitul senator, medicul Horia – Vladimir Găitan şi afaceristul Titel – George Mihăiţă), întruniţi în jurul unei mese, la o partidă de poker – în unitatea clasică de timp şi spaţiu a acţiunii –, şi altceva se întîmplă cu aceleaşi replici şi cu cele suplimentare, care de care mai autodemascatoare, în extensiile epice şi spaţiale ale acţiunii din film. În film, cei trei amici sînt răi de tot, din frageda copilărie a pionierilor cu cravată roşie, cum erau aceştia în 1962, ca şi în prima juneţe – studenţească, dar deja securistă – a anului 1971, apoi în maturitatea perversă a lui decembrie 1989 şi în senectuţile decăzute ale anilor 2007 şi 2009 – toţi înscrişi pe ecran, succesiv şi perfect lămuritor.

 

Norocosul în această cascadorie este Valentin Teodosiu, al cărui stil grosier e la fel de natural ca nurii nudistei, care arborează în tot restul filmului o rochie roşie, spre a etala o singură dată o blană albă, mascînd o jachetă antiglonţ. Drept care va supravieţui în film „ciuruirii“ nicolaeşti din finalul cu plecarea spre elicopterul ce-o va purta la Moscova. Valentin Teodosiu e sinceramente şi nedezminţit cinematografic, indiferent pe unde şi în ce stări îl poartă imaginaţia greu încercată a coautorilor filmului – la Palatul Parlamentului şi înapoi la vila de la Snagov, unde senatorul îşi varsă amarul şi furia de a nu fi fost repus pe un loc eligibil al listei pentru alegerile anticipate. Loc uzurpat în secret de amicul Titel, interpretat în film de Horaţiu Mălăele. Din păcate, intrarea marelui actor ... în scenă (fiindcă e o înscenare rudimentară, strident divulgată de lupa ecranului, de la vopseaua precară cu care sînt unşi mafioţii ruşi executaţi în serie, cu sete, de şeful mafioţilor neaoşi) e compromisă, odată cu neverosimila armată de bodigarzi, cu pistoalele la vedere şi cu o mitralieră dată la iveală in extremis. Armată comandată de Mircea Diaconu, foarte îndrăgostit de pistolul folosit şi împotriva bătrînelor dintr-un azil, unde e recrutată o aluzivă „mătuşă Alexandrina“, pentru spălarea banilor senatorului.

 

Ş.a.m.d. – nu mai avem loc (apropo de auctorialitatea disimulată) de autocitarea apariţiei personale a regizorului, într-o înregistrare televizată a „Revoluţiei în direct“ din 1989, sau de parodierea alegorică răzbunătoare („cu cheie“) a proclamării victoriei revoluţiei decembriste, în ultimele cadre ale filmului, printr-o fictivă transmisie în direct din „Democratistan“, unde nudista transfugă va deveni „doamna prim-ministru“.

 

VIDEO (trailer) Poker