OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dintre cartile de cinema pe care le am acasa, doar antologia cronicilor lui Pauline Kael arata mai folosita, mai rasfoita, mai hartanita, mai consultata, mai marcata de creioanele, cafelele si tigarile mele si de anii lungi de serviciu credincios, decit Secolul cinematografului. Mica enciclopedie a cinematografiei universale, volum coordonat de Cristina Corciovescu si Bujor T. Ripeanu (Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1989). Si datorita celor doi autori, am acum la dispozitie Cinema… un secol si ceva. O istorie cronologica a cinematografului mondial 3 martie 1895 – 31 decembrie 2000 (Cristina Corciovescu si Bujor T. Ripeanu, Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2002): un volum nou-nout, mai complet, mai solid ca aspect, mai spatios ca design, mai rezistent la apucaturile mele de cititor-cinefil frenetic: peste 650 de pagini pe care sa le ras- si ras-rasfoiesc de cite ori am nevoie de o data (de exemplu: 6 iunie 1951 – prima editie a Festivalului international al filmului din Berlinul Occidental, deschisa cu „prezentarea in afara concursului a filmului Rebecca de Alfred Hitchcock“), de cite ori nu-mi gasesc somnul pina nu intru in posesia unei informatii rare (de exemplu: primul lungmetraj de fictiune haitian s-a numit Olivia, a fost realizat de Bob Lemoine si a fost lansat in 1977), de cite ori vreau sa-mi amintesc tot ce s-a intimplat intr-un anumit an (de exemplu, 1976: au murit Busby Berkeley, Luchino Visconti, Howard Hughes, Carol Reed, Adolph Zukor, Fritz Lang, Jean Gabin…, s-au acordat pentru prima data premiile César…, a debutat Alexandru Tatos…, s-a vorbit mult despre o gheisa care taie penisul amantului ei, in plan-detaliu, si despre Gérard Depardieu, care isi taie propriul penis, tot in plan-detaliu…, se mai vorbeste si acum).

Din prezentarea de pe coperta: „Cele 3800 repere ordonate in suita datarii lor prezinta cresterea si descresterea miturilor in cinema, a monstrilor sacri, dar si a cometelor, a curentelor deschizatoare de drumuri, a producatorilor atotputernici. O lume cu mii de fete ne intimpina si ne solicita imaginatia“. Mii de fete. Printre evenimentele anului 1939 gasim, desigur, premiera capodoperei lui Renoir, Regula jocului, dar si nunta lui Carole Lombard cu Clark Gable (din pacate, irezistibila marturisire a lui Lombard – „Doamne, stii cit il iubesc, dar nu pot sa spun ca e grozav la pat!“, una dintre cele mai faimoase si mai demitizante replici de la Hollywood – nu este citata). In 1962, in pagini alaturate, ne intilnim cu Emmanuele Riva in Thérèse Desqueyroux (un Bordeaux posomorit, o burgheza inadaptata, un sot otravit pentru pacatul de a fi un barbat blajin si banal) si cu Ursula Andress in Dr. No (Jamaica din cartile postale, Sean Connery in rolul lui James Bond, Ursula mai mult dezbracata). Iar in 1992, notita despre moartea unuia dintre cei mai mari artisti de cinema, Satyajit Ray, nu e asezata prea departe de fisa unei actrite care jucase fara prea mare impact o serie de fufe blonde, pina cind a acceptat sa nu poarte chiloti intr-o anumita secventa din Instinct primar. Un lucru pe care autorii cartii l-au inteles foarte bine (altii nu-l vor intelege niciodata) este ca avem nevoie de toate aceste mii de fete ale cinematografului. La Pather Panchali al lui Satyajit Ray am cunoscut o fericire poate mai intensa decit la orice alt film, dar asta nu m-a facut sa-mi refuz placerea de a ma uita intre picioarele lui Sharon Stone. Cinematograful ar fi o pierdere de timp daca toate filmele ar fi ca Dr. No (m-as plictisi pina la urma de iesirea Ursulei din ocean, in costum de baie), dar n-as prefera ca toate sa fie precum Thérèse Desqueyroux (o ador pe Thérèse, dar – Doamne, iarta-ma – nu vreau sa sufar tot timpul).

Cartea contine, de asemenea, o selectie de comentarii semnate de sute de critici (si nu numai) din intreaga lume. Munca de documentare trebuie sa fi fost imensa (se cuvin a fi amintite contributiile Ioanei Creanga, ale Doinei Boeriu si ale Rodicai Pop-Vulcanescu: o mare parte din munca lor la Secolul cinematografului este cuprinsa in sectiunile 1930-1944 si 1960-1980 ale noului volum). Am (re)gasit unele dintre cele mai inspirate lucruri care s-au spus vreodata despre un film sau despre un cineast. Imi place cum vede David Thomson cariera cinematografica a lui John Gielgud: „In film el era ca un episcop la plaja, suflecindu-si pantalonii si chicotind, dar fiind convins ca totul nu e decit o frivolitate. A facut filme numai atunci cind i s-a cerut sa o faca, uluit de fragmentarea acestei arte, de modul ciudat de lucru si de vulgaritatea banilor“. Sau Thomson despre mult-laudata naturalete a lui Ingrid Bergman: „…o vesnica actrita care s-a straduit continuu sa fie o femeie «adevarata»“.

François Truffaut despre extraordinara empatie a lui Ingmar Bergman pentru eroinele sale: „Cred ca Bergman e mai degraba feminin decit feminist. Eroinele sale nu sint privite dintr-un unghi masculin, ci studiate intr-un spirit de totala complicitate“. Truffaut despre optimismul lui Frank Capra, ale carui miracole au devenit „tot mai improbabile, dar, luptind cu angoasa umana, cu indoiala, cu nelinistea, cu zbaterea pentru existenta de zi cu zi, Capra a fost un fel de vraci, adica un adversar al medicinii oficiale, si acest doctor bun a fost si un regizor bun“. Truffaut gasind le mot juste pentru a descrie stilul lui Fritz Lang: „inexorabil“. Pauline Kael sanctionind, intr-o cronica la Fahrenheit 451, admiratia idolatra a lui Truffaut pentru Hitchcock: „Prin darul sau de a reda bogatia vietii, Truffaut este mostenitorul de drept al celui mai mare regizor francez din citi au existat vreodata, Jean Renoir. Numai ca el aspira la tronul comercial al lui Hitchcock… Hitchcock este maestrul unui domeniu foarte restrins: chiar si perversitatile lui amuzante sint uni- sau bi-dimensionale“. Léon Moussinac comparindu-i pe Eisenstein si Pudovkin: „Un film de Eisenstein seamana cu un strigat, un film de Pudovkin evoca un cintec“. Principiul regizoral al lui Erich von Stroheim, asa cum l-a formulat André Bazin: „…sa privesti lumea suficient de aproape si cu suficienta insistenta pentru ca ea sa-si arate cruzimea si uritenia“. Geo Bogza entuziasmat de Ciinele andaluz: „E o fotografie-dinamita, care va submina si va face sa plesneasca in tandari fata cabotinizata de succese a vedetelor de pina acum“.

(Fireste ca n-a fost asa: dinamita nici macar n-a strimbat surisul cabotin si rapitor de pe fata star-system-ului, dar nu-i vina lui Buñuel si nici a lui Bogza.) Aceasta spendida evocare a filmului Alien, apartinind scriitorului J.G. Ballard: „…universul claustrofobic al navei care erodeaza relatiile de camaraderie; entropia calatoriilor lungi, timpul incetinindu-se intr-atit, incit o scurta conversatie pare ca dureaza o zi intreaga; interiorul stilizat al navei Nostromo, imbinare de club de noapte si terminal de computer; ultima aparitie a Alienului cu coltii lui flaminzi, descins parca dintr-o pictura de Francis Bacon“. Aceasta evocare, semnata de Penelope Houston, a geniului cu care Jane Fonda sugereaza crize abia stapinite si nervi torturati: „…isi duce existenta pe o gheata subtire ce crapa peste tot in jurul ei“. Aceasta caracterizare a lui Orson Welles, semnata de John Simon, unul dintre cei mai cruzi critici care au scris vreodata despre cinema: „Partea proasta este ca si-a folosit talentele sale reale pentru a-si glorifica geniul sau imaginar“. Scandalos, nu? Dar cartea merita deschisa de o mie de ori si pentru citatele de genul acesta, pentru placerea de a te ciondani cu un critic sau altul.

Cu Bujor T. Ripeanu si Cristina Corciovescu am putine motive de a ma ciondani. Am gasit foarte putine greseli (in mod ironic, una gogonata m-a intimpinat chiar in cel de-al treilea rind al introducerii-argument, cind vine vorba despre evolutia cinematografului de la inceputurile sale si „pina in pragul mileniului doi“: mileniul care?) si foarte putine omisiuni grave (unde este Nicolas Roeg?). In rest, ma intreb ce cauta Contesa desculta (cu o fotografie!) in lista titlurilor si numelor-cheie ale anului 1954: n-a fost un moment de glorie pentru Humphrey Bogart si nici macar pentru Ava Gardner; cit despre ambitia autorului Joseph L. Mankiewicz de a spune totul despre Hollywood, filmul, dupa cum arata, putea fi facut si de cineva care n-a pus niciodata piciorul acolo. Si de ce, dintre numeroasele filme bune ale lui Woody Allen, nu-l gasim (decit intre paranteze) pe unul dintre cele mai bune (Zelig, ingeniosul sau pseudodocumentar despre „un om de la capatul alfabetului“, care devine celebru chiar pentru ca este un nimeni), in schimb, il gasim (printre reperele anului 1980) pe unul dintre cele mai slabe (Stardust Memories, nefericita sa pastisa dupa 8 1/2 al lui Fellini)? Inteleg de ce s-a gasit loc pentru Lolita cea sexy, dar total lipsita de umor, a lui Adrian Lyne: a aratat ca, in 1997, Americii inca ii mai era frica de creatia lui Nabokov. Dar cred ca Lolita lui Stanley Kubrick merita sa figureze printre filmele anului 1962: de acord, actrita era majora si sexualitatea era atenuata, dar ce conteaza asta, pe linga James Mason, Peter Sellers si Shelley Winters, si dialogurile lui Nabokov, si toate calitatile care fac din Lolita cel mai uman film al lui Kubrick?
Dar acestea sint chestiuni de gust. Fiecare cinefil mai chichiricios poate veni cu propria lui lista de obiectii si regrete, mai mult sau mai putin intemeiate. In cazul unui volum de o asemenea cuprindere, ele sint pe cit de inevitabile, pe atit de inofensive. Cu bogatia sa de detalii, cu pasiunea, cunoasterea, rabdarea si capacitatea de sinteza pe care le-a presupus intocmirea ei, este o lucrare impresionanta – cea mai impresionanta din seria de dictionare admirabile pe care ni le-au oferit cei doi autori.