OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mihai Chirilov: Spune-mi sincer: te asteptai la succesul pe care l-au avut Zilele filmului elvetian?
Alex. Leo Serban: Nici pe departe. Mai ales cind am vazut ca, la a 2-a editie a Sarbatorii filmului francez, lumea n-a mai dat navala chiar ca la prima. Abonamentul („la noi, la elvetieni“) costa cu 10.000 lei mai mult, gala era concurata de cel putin alte doua evenimente „solide“ (spectacolul Régine Chopinot de la National, petrecerea British Council) si-n plus – de ce n-as spune-o? –, filmul elvetian nu e totusi Filmul Francez... A fost un succes care a depasit orice asteptari si care, dincolo de acest fapt sec, rezumabil in cifrele de incasari, a impus o evidenta si mai interesanta, sociologic vorbind: nu mai exista, ca acum citiva ani, Public, ci publicuri! Oferta s-a diversificat si, odata cu ea, s-au format aceste segmente de public – care sint un fapt imbucurator si un semn de normalitate.

– Ti s-a dat mina libera sa faci selectia – carte blanche, cum se zice... Se stie insa ca, atunci cind sint mai multe parti implicate in proiect, fiecare incearca sa impuna, mai mult sau mai putin discret, anumite lucruri. Se poate vorbi, in aceste conditii, de o „negociere“?
– Sigur ca da. Eu cred ca si asta e un semn de normalitate, nu? Negocierea eu o vad ca un cistig final, nicidecum ca o constringere; un cistig pentru public(uri), fireste... Pentru ca acea chestie cu carte blanche e flatanta, desigur, pentru un critic (o incearca mai nou si Cinemateca Romana), dar nu-i de nici-un folos daca nu-ti aduce spectatorii in sala! As spune ca n-am avut decit de profitat de pe urma „expertizei Pro Helvetia“, pentru ca eu nu ma pricep la management, nu ma pricep la o multime de lucruri si mai ales nu ma pricep la chestiile „oficiale“ – de-aceea nici n-am urcat pe scena, sa deschid Gala, si-i sint recunoscator Vioricai Bucur ca a facut-o in locul meu, mai ales ca a venit cu o competenta de istoric de film care mie-mi lipseste... Dar sa-ncep cu inceputul. Deci: a existat o propunere initiala, venita din partea Gabrielei Tudor, directoarea Antenei Pro Helvetia-Bucuresti. Eu am intocmit o lista de filme (scurt si lung-metraje), care a fost e-mailata la Zürich, dupa care am asteptat raspunsul...

– Cind se-ntimpla asta?
– Buna-ntrebare; pai, se-ntimpla cam anul trecut, pe vremea asta... Ca sa-ti faci o idee cit de seriosi sint prietenii nostri cu bancile, ceasurile si ciocolatele! Bref: de la Zürich a venit o lista cu contra-propuneri (pastrasera cam 75 % din propunerile mele, dar adaugasera citeva titluri noi), dar chestia cea mai savuroasa a fost propunerea de a „tematiza“ proiectul...
– Cum adica?!
– Adica: propuneau ca fiecare program (prin program intelege 1 scurt + 1 lung) sa fie gindit in jurul unei teme – gen „Dragostea“, „Munca“, „Muzica“ etc. Iti spun sincer ca m-am cam speriat de ideea asta, dar am inteles ca, in lipsa unei argumentatii de acest tip, proiectul nu are sanse sa obtina finantare de la Zürich. Pentru ca veni vorba si multa lume poate nu stie: Pro Helvetia este o fundatie non-profit, neguvernamentala, care n-a cistigat nici un franc din aceasta manifestare (toti banii din incasari s-au dus la Romaniafilm), in schimb a platit, la tarife exorbitante pentru noi, fiecare minutel de proiectie (drepturi de autor) la Bucuresti...

– De ce si scurt-metraje? Pare o bataie de cap in plus si rareori au fost incluse in manifestari de acest tip; mi-amintesc ca ultima oara s-a intimplat acum 3-4 ani la Saptamina filmului belgian. Dar se stie ca belgienii sint tari in scurtmetraje...
– Si elvetienii – sper ca lucrul acesta s-a vazut! Apoi, am inclus si 2 documentare; la unul tineam foarte mult (cel despre Fred Frith, vechi deja de 10 ani!), pe celalalt mi l-au recomandat pro-helvetii si, desi e foarte dificil, nu regret ca a fost vazut la Bucuresti pentru ca ne da o idee despre anumite diferente culturale. Ce vroiam sa mai spun... Ah da: nu stiu daca am subliniat indeajuns cit de seriosi au fost partenerii elvetieni, cita rigoare au pus in fiecare optiune? Inchipuie-ti ca programul era finalizat, pina la detalii tinind de ore, sali etc, cu aproape sase luni inainte de inceperea Zilelor... Pot marturisi acum, cind totul s-a incheiat cu bine, ca eu am vrut sa schimb scurt-metrajul din seara de deschidere, sa combin Beresina lui Daniel Schmid cu altceva – eventual cu Invitatia la tara –, dar a fost in afara oricarei discutii! Ce s-a stabilit in martie a ramas batut in cuie in octombrie.
– Mie mi s-a parut ca Zilele elvetiene au spart si o prejudecata: aceea ca publicul nu gusta decit lungmetraje de fictiune de regizori consacrati si cu vedete... Sigur, Alain Tanner e un mare cineast – dar citi dintre spectatori au vazut alte filme ale lui...?

– A fost o provocare, intr-adevar. Iar rezultatul ei nu doar ca ma bucura, dar cred ca mai spune ceva esential: anume, faptul ca cei care sustin ca „stiu ce vrea publicul“ habar n-au ce vorbesc! O data ca, asa cum spuneam mai devreme, nu mai exista doar un public; apoi, ca aceste (alte) publicuri au un real apetit pentru filme de o factura mai aparte – s-a vazut si din succesul nescontat al lui Antonioni cu Dincolo de nori... Nu le-as numi totusi „filme de cinemateca“, e vorba de altceva – filme recente, nu neaparat mainstream, dar nici „radical-experimentale“ cu orice pret! Ei bine, nimeni (sau foarte putini, printre distribuitori – vezi Independenta Film) nu-si asuma riscul de a veni cu altceva pe o piata suprasaturata de americani. Selectia s-a vrut variata – cum e si normal sa fie, mai ales dupa 20 de ani de la ultima prezentare de filme elvetiene la Bucuresti –, reprezentativa (de la „batrinul“ Tanner la tineri nascuti in anii ‘70) si un pic provocatoare... Singurele constringeri s-au legat de formatul unor filme: n-am putut obtine nimic pe 16 mm – desi vazusem la Solothurn citeva scurte mortale si tineam enorm sa le includ in selectie! Asta e. Poate data viitoare.