OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Doua articole de politica cinematografica, publicate in conexiune de Romania libera (21 si 23 iulie crt.) – primul cu supratitlul Punct de vedere, al doilea ca Drept la replica, cel dintii semnat de Ioan Onisei (deputat PD, membru al Comisiei pentru Cultura de la Camera), urmatorul de Sergiu Nicolaescu (senator PSD, presedinte al Comisiei pentru Aparare de la Senat) – ilustreaza, as zice in egala masura, incapacitatea funciara a clasei politice actuale, fie la putere, fie in opozitie, de a face altceva decit rau cinematografiei romanesti, daca e lasata sa faca ce-i trece ei prin cap, cu consilierii pe care-i are.
Marul (amar) al discordiei – fiindca sint doua articole polemice – este raspunderea pentru colapsul institutional al cinematografiei publice, in golul lasat dupa scoaterea din functie fara alternativa, prin recenta Ordonanta de Urgenta, a prea compromisului „Colegiu Consultativ“ de la „Centrul National“ prezidat de „senatorul-regizor-actor Sergiu Nicolaescu“, cum ii compune acestuia cartea de vizita dl Ioan Onisei, care a deschis atacul intr-un moment dificil pentru adversarul sau politic.

Dar sa nu dramatizam: dupa ce s-au infruptat cu totii, pe rind, din plin, din cele doua concursuri girate in anii 2001 si 2003, gasind disponibilitati financiare si pentru rude si clientela, membrii numitului „Colegiu“ aveau mai degraba interesul sa treaca discret in culise, tocmai acum cind se apropie momentul sa dea socoteala prin filmele cu premierele aminate (numai doua riscate jalnic in primele opt luni ale anului). Potrivit unui dicton consacrat, sa facem insa abstractie momentan, spre folosul discutiei, de conditia morala (diferita) a politicienilor, sa ignoram citeva clipe profesiile de baza si scolarizarile lor aleatorii, ca sa descifram natura faptelor si mecanismele prin care cei doi sus-citati ajung la un numitor comun si se confunda in acelasi efect (nefast), desi polemizeaza intre ei. Enunturile din titluri sint radicale: sentinta limita, primul – OUG 64/2003 – o lovitura mortala data cinematografiei; ireconciliabil dihotomic, al doilea – Cinematografia, intre competenta si amatorism. Dar declaratiile generale de intentii si bilantul pe care si-l dreseaza fiecare dintre combatanti sint in substanta identice sau perfect simetrice, ambii vrindu-ne binele in varianta lui absoluta, indiscutabila si fara pata. Ceea ce ne ajuta mult, fiindca in studiul nostru modest sintem interesati de cu totul altceva, si anume de realitatile filmului romanesc vazute pe ecrane, care se intimpla sa-i contrazica, pe ici, pe colo, si pe unul si pe celalalt, dintr-un foc, incit totul promite sa se limpezeasca cu oarecare spor.

Sincer vorbind, cine ar putea sa-l ia in serios pe dl Ioan Onisei de la PD, cind, in cel mai pur stil… PSD, face bilantul minunatiilor de resort din anii 1997-2000, epuizind dictionarul encomiastic asupra actelor legislative ale acelei perioade: OUG 67/1997 finalizata prin Legea 22/1998, care – nota bene, acea lege, nu „legea Nicolaescu“ din 2002! – „a asigurat, in acest domeniu, intrarea Romaniei in Europa“, „a schimbat radical“, „a infiintat“, fiind „cea mai buna lege europeana“ s.a.m.d.? Un singur lucru nu spune dl Onisei: cum „a asigurat“ cu atita precizie calendaristica ordonanta din 1997 devenita lege in 1998 perpetuarea sistemelor si relatiilor de lucru malformate si a amputarilor profesionale din deceniile dictaturii si cum au dat acestea in vileag, in cele din urma, falimentul moral si profesional al productiei de filme nereformate in tot cursul deceniului si nici la sfirsitul lui? Pentru ca polemistul nu explica altfel si de altminteri nici nu pomeneste intreruperea pentru un an si jumatate a premierelor autohtone (octombrie 1999-martie 2001), nici prabusirea calitativa fara precedent a cvasitotalitatii filmelor care au precedat si au urmat hiatusului. Prin ce fatalitate sau sub care inductie un dregator de la Democrati, in loc sa incerce eventual a demonstra adevarul ca nenorocirea a inceput inca din primii ani ‘90, recurge la tehnici statistice si la estimari de inavuabila traditie, ca sa compuna un tablou diametral opus?

E ca si cum ar vrea sa menajeze dintr-o miscare si pe predecesorii pedeseristi de la primul CNC, desi tot neamul a vazut cu ochiul liber vectorii involutivi ai ansamblului. Opozantul se agata de exceptii pe care le prezinta nu doar ca regula dominanta, ci ca unica realitate, democratul mai si insinuind filmografii de uz partinic-electoral, cu premierele mutate retroactiv dintr-un deceniu in altul, arondindu-si-le integral pentru anii propriei guvernari (Marfa si banii, Filantropica, Occident – mai putea chiar adauga vreo doua). Cu cei mai opaci ochelari de cal in functie, nu-i scapa nici ultimele planuri ale evaluarilor: vazute otova, confundate, competitiile, selectiile oficiale si sectiunile informative ale festivalurilor internationale mari, mici si foarte mici, la care unele pelicule au fost proiectate, obtinind uneori si cite un premiu secundar sau tertiar, il transporta direct in falsul urmatoarei tirade demne de propaganda ceausista din fazele ei paroxistice: „in timp ce Germania, cu o productie nationala de peste 120 de filme anual (incepem sa simtim mina consilierului interesat – n.n.), nu a reusit sa fie prezenta ani de zile la Cannes, tinarul film romanesc a fost prezent in fiecare an la mari festivaluri internationale, la Quinzaine des réalisateurs la Cannes, in festivalurile importante europene si americane“.

Euforie silnica a unui raport de activitate la vreo sectiune a unui congres PCR redivivus este articolul vicepresedintelui PD, de parca dl Onisei ar fi trecut prea des si prea silitor pe la „Stefan Gheorghiu“. Fiindca o tine una si buna cu reflexele materialist-dialectice retusate, in considerarea unui fenomen al „suprastructurii“ conditionat exclusiv de „baza materiala“. Nu ca n-ar fi adevarate si pretioase deschiderile si achizitiile la care se refera. De pilda, adevarata, pretioasa si fara reiterari la CNC 2 a fost lansarea talentelor regizorale autentice ale debutantilor, la concursurile din 1998-2000. Pacatul e ca toate acestea sint reduse la functia de munitie intr-un razboi propagandistic cu miza falsa, ca „succese incontestabile ale legii 22“: „au aparut IMM, care au investit in utilaje pentru filmare, montaj sau sonorizare, largind piata interna de productie si numarul de producatori locali, in ciuda unor dificultati de adaptare, inerente unei legi care rasturna complet vechiul sistem de finantare al cinematografiei de stat“ (s.n.). Cum „rasturna“ legea sistemul, ba chiar „complet“, fara sa fie adaptata in prealabil? Prin simplul fapt ca accepta in principiu si alte surse de finantare? Dar cu drumul de la surse la premierele mutate dintr-un deceniu in altul si viceversa sau omise global din discutie, fiindca altfel bilantul ar fi fost catastrofal, cum raminea?

In afara de faptul ca nu-si pune – cum nu si-a pus nici la elaborarea Legii 22/1998 sau la discutarea Legii 630/2002 („Nicolaescu“) – problemele inerente unor activitati artistice si culturale extrem de complicate si dificile, dl Onisei nu se descurca mai bine nici in politica elementara. Inteleg ca nu si-a dat si nu-si da seama ca obiectul finantarilor (filmul) si procesarea lui asculta de determinari sistemice specifice, tarate de o istorie nefericita. Dar nici nu-i trece prin minte – fiindca l-am vazut si l-am abordat in timpul discutarii ultimei legi in Comisia pentru Cultura a Camerei – ca alta era problema chiar in plan strict administrativ, la nivelul unor elemente de abecedar ale unei legislatii aplicate. Era problema puterii: cine decide, in care organisme, cum si din cine compuse acestea, cum controlate si cum arbitrate diferendele – de pilda, intre consiliu (sau „colegiu“) si comisii – intru asigurarea autonomiei functionale, in privinta finantarilor si nu numai?

Domnia sa compune acum, cu subtilitati temporale, dar prea tirziu, fraza: „Influenta domnului senator in acordarea creditelor s…t avea sa fie coplesitoare…“. Prea tirziu vorbeste de „friiele puterii“. In loc sa laude retroactiv ca „orientindu-se dupa“ (ce limbaj si ce tapaj!) „modelul celor mai multe fonduri similare din Europa (Franta, Spania, Italia, Finlanda, Elvetia)“ fosta putere a facut si-a dres, partasul tuturor reglementarilor filmice lacunare si amnezice din ultimii 7 ani ar trebui sa raspunda macar azi la intrebarea: in care dintre acele tari legiuitorii urmau sa reglementeze un sistem sau sa gaseasca solutii compensatorii si masuri de tranzitie pentru malformatii si amputari sistemice de felul celor care definesc aproape in unicat cinematografia romaneasca? E o cinematografie in care n-avem categoria profesionista consacrata cultural ca breasla a producatorilor de filme, una in care scenaristica e inca in trena sau in razbunarea aleatorie a conceptelor si practicilor nomenclaturii de partid care monopolizase genericile, iar regia si critica de film a doua dintre cele trei generatii in vigoare au suferit clivaje similare. Or, fostul secretar de stat la Ministerul Culturii, cind nu era si al Cultelor, nu ajunge nici in 2003 mai departe decit nostalgia dupa Ordonanta 152/2000 care ar fi desavirsit Legea 22 prin – ati ghicit – „imbunatatirea colectarii resurselor financiare la Fondul Cinematografic National“.

Mutat de la Casa Scinteii la Casa Poporului – cumva cu elicopterul, fiindca pe „bulevardul filmului“ nu pare sa fi trecut sau a trecut fara folos – ministerialul redus la postura de deputat al opozitiei nu poate sa vada nici in actuala OUG 64/2003 decit – ati ghicit din nou – „transformarea CNC din ordonator principal de credit in ordonator tertiar“. Sa ne fi asteptat la mai mult? Nu, daca mi-aduc aminte cum i-am vazut pe parlamentarii opozitiei preocupati finalmente sa nu le creeze probleme insurmontabile „colegilor“ de la PSD si PRM in adoptarea „legii Nicolaescu“, in sensul ca grija lor tutelara era aceeasi: sa-si faca norma la numarul legilor, justificindu-si astfel stipendiile (se pare ca, cel putin la Senat, legea-pirat si mafiota a fost votata in unanimitate). Dar, daca ne gindim la interesul opozitiei democratico-liberale de a supravietui politic si de a-si salva un dram de intelectualitate, macar acum, in pregatirea noilor alegeri, activistul acerb al printurilor precedente putea sa-si asume, cel putin in treacat, ca preambul la o propunere alternativa, o parte din vina ontologica a septenatului legislativ soldat cu colapsul institutional pomenit la inceput si, mai grav, cu noul impas numeric si calitativ al premierelor autohtone, impas al carui gust fostul secretar de stat la Cultura ar fi trebuit sa-l simta bine in anul 2000 (ori „nici usturoi n-a mincat…“?).

Evident ca cei care si-au adjudecat, cu sprijinul legislativ al opozitiei, finantarile la concursurile din 2001 si 2003, trecind acum discret in culise, se vor dedica la fel acquis-ului privatizarilor, lansate ca slogan nou-nout in 2003, cu adorabila mustruluiala ca ar fi trebuit facute mai demult. Ne mai si criticam, tovarasi! In aceasta privinta, are dreptate dl Onisei: „vom astepta citeva luni pentru a afla cine vor fi proprietarii“ unor cladiri, ai cinematografelor inca etatiste, ai unor terenuri de la 2 Mai si Vama Veche, „date in administrarea CNC“ prin noua Ordonanta, ca si alte chei ale patrimoniului, Arhivei s.a.m.d. (buna si subtilitatea din finalul articolului – prietenii stiu de ce, mai ales ca i-a ajutat recent dl Iliescu personal, printr-o vizita simbolica: „Cineva care este «pro»? Caci cineastii sint impotriva!“). Singura intrebare care persista e cit trebuie sa mai asteptam, in opinia unui democrat, pina la elaborarea si adoptarea unei Legi Organice a Cinematografiei sau a uneia echivalente?

In ce-l priveste pe semnatarul Dreptului la replica din Romania libera, senatorul PSD Sergiu Nicolaescu (nu discutam aici cineastul sau filmografia sa, nici presedintia Comisiei pentru Aparare – noroc ca sint doua), lui nu-i rezervam in acest studiu de caz decit ce merita ca politician si dregator al cinematografiei: functia de apendice, pentru care nu exista decit solutia indepartarii neintirziate si complete (nu pot uita ce simteam intr-o simbata dupa amiaza, cind ma indreptam cu intirziere spre spital pentru operatia respectiva). De altfel, dupa ce a stopat noul val regizoral prin concursurile deturnate in 2001 si 2003, replicantul se extrage singur, explicit, din arena prin faptul ca, scriind acel text, uita la inceput cui vrea sa-i dea replica, dar isi aminteste brusc ce uraste el cel mai mult din breasla, compunind ad-hoc o lista neagra in fruntea careia aseaza tinara generatie de cineasti, din nou cu o acuza infamanta: „Pe linga tinerii care sint manipulati, pe linga…“ cutare coleg „frustrat“ s.a.m.d. In ceea ce speram sa fie cintecul de lebada al dregatorului filmic (prea ne-am pierdut timpul comentindu-i pina si grimasele expresive care-l situeaza pe locul doi al clasei politice neaose, dupa colaboratorul sau apropiat la Triunghiul mortii, C.V. Tudor), textul contine totusi citeva asertiuni simptomatice in premiera personala (agramatismul e regula casei): „Cinematografia trece printr-o evidenta criza. Nu este economica, nu este tehnica si nici nu duce lipsa (cine, criza? – n.n.) de regizori talentati“. Vedeti, domnule Onisei, pina sa ajunga la agramatism, in primele trei puncte ale replicii, v-a luat-o inainte cu gindirea asupra sistemului! Ce spune in continuare senatorul de Arad, fost de Vrancea si viitor de Cadrilater sau Tinutul Herta, despre criza („pare sa vina de la reorganizarea guvernului“), cum minte in continuare in felul sau inconfundabil cel demult atestat de unii cunoscatori ca mitoman incurabil („nu am ocupat nici o functie administrativa de stat sau de partid“), nu mai prezinta nici o importanta.

In schimb, in transa megalomana in afara careia nu poate respira, pensionabilul horticultor de la 2 Mai (vezi Observator cultural Nr. 178: Sergiu Nicolaescu si Marea Neagra, Mihnea Gheorghiu si Democratia) depune la dosar un corp delict inestimabil, prin insusi pluralul majestatii la care recurge (ca n-o fi dat in modestie camaradul lui Orson Welles si superiorul unor De Sica si Spielberg!?). Iar culmea e ca specialistul in categoriile gramaticale se revendica vadit de la pluralul majestatii cind se refera la viitor (prezentul si trecutul oricum si le-a insusit prin din nou reclamatele „50 de filme si 132 milioane de spectatori“ – dar am zis ca nu-i discutam acum filmografia uzurpatoare). La inceput, cind o ia razna pe pirtia stiuta, fabricind cifra de „18-20 filme in anul 2003“, aiurindu-ne electoral cu „Am ajuns“, „Am construit“, „Am inceput“, „Am relansat“, nu ne dam seama bine de efectul scontat. Dar cind citim in suita imediata propozitia „Avem planuri de viitor extrem de solide si profesionale“, raminem interzisi: cum adica „avem“?! Cine?! Nu mai conteaza ce enormitati anume mai scrie incalificabilul („Prin noua lege a cinematografiei am privatizat 100% creatia – sic! – si productia de filme. Sintem pe cale sa facem acelasi lucru cu exploatarea cinematografelor…“). Unica intrebare e cine il imputerniceste sau cine ii ingaduie Majestatii Sale Sergiu cel Tare (si) Mincinos (fiindca simplu presedinte, in Cinematografie, nu mai e) sa comita fara replica, sub arcul unei solidaritati granitice, in iulie 2003, asemenea insolente gaunoase?!

Poate ne raspunde cineva, care trebuie sa se derobeze de la o asemenea solidaritate, cineva care nu se simte vizat sau care are curajul sa infrunte ultimele cuvinte ale textului din Romania libera – santaj mafiot sau bomboana pe coliva: „Voi spune, daca va fi nevoie, tot adevarul“. Daca va fi nevoie?! Parca ar cam fi.