FILM. Ofensiva de primăvară a Noului Cinema

Dialog cu Thomas CIULEI şi Magda MIHĂILESCU

Autor: Valerian SAVA | Categoria: Arte | 3 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Dacă e luna mai, avem mai întîi Festivalul Filmului European, aflat în plină desfăşurare la Bucureşti, apoi programat în alte cîteva oraşe din ţară, şi sîntem în ajunul Festivalului de la Cannes, pe Coasta de Azur. Prefaţăm cele două evenimente, întrebîndu-ne cît de acasă la el se simte filmul românesc anul acesta, în ambele localităţi care e pulsul, dar şi problematica celor două competiţii. Şi nu uităm nici de ceea se oferă între timp – dacă se oferă ceva nou – publicului din ţară.

Podul de flori – un unicat şi o provocare

Nu ştiu dacă-ţi dai seama, dragă Thomas Ciulei, ce-ai făcut: te-ai autopropulsat brusc printre vîrfurile filmului românesc dintotdeauna, cu Podul de flori, văzut vineri seara în deschiderea ediţiei a XII-a a Festivalului Filmului European. Le spuneam, după proiecţie, lui Horia-Roman Patapievici şi Roxanei Călinescu – care au decis ca filmul dumitale să reprezinte România la acest festival (noroc că festivalul, fiind acum organizat de ICR, n-au mai glăsuit cu acest prilej Mihnea Gheorghiu de la UCIN sau Eugen Şerbănescu de la CNC) –, le spuneam că mi-ai reanimat emoţia trăită anul trecut la 4, 3, 2, în 2001 la Marfa şi banii şi, de fapt, doar de cîteva ori de la premiera Reconstituirii din 1970 încoace.

Eu am făcut un film, în rest aprecierile rămîn pentru alţii.

Dar cum se face că la acest festival cu 39 de titluri pe afiş, în care mai multe ţări – printre ele Lituania, Portugalia, Ungaria – au cîte 2-3 filme, România are unul singur şi acela e o coproducţie cu Germania, turnată în Republica Moldova şi susţinută de la Bucureşti în primul rînd de studioul condus de Lucian Pintilie?

De ce un singur film românesc din 39?

Probabil că 2008 e un an mai slab faţă de cei precedenţi, cînd au ieşit o sumedenie de filme importante, încît conjunctura a determinat ce spui.

În „conjunctura“ asta – ca şi în cazul altor tineri cineaşti români performanţi, au trecut, iată, trei ani de la precedenta ta lucrare –, Podul de flori e altceva decît fusese lungmetrajul documentar Asta e! în 2005: nu mai e reductibil la un „realism atroce“, afirmă o empatie faţă de „România profundă” (deşi totul se învîrte în jurul unei case izolate dintr-un sat basarabean), la cote de rafinament demne de invidiat de către congeneri.

În afară de faptul că figurile principale, Costică Arhir şi familia lui, sînt nişte oameni foarte carismatici, filmul este rezultatul „accesării“ unui spaţiu uman şi existenţial extrem de ofertant, cu un conflict dramatic intrinsec foarte puternic – absenţa mamei fiind nucleul stărilor şi al sugestiilor implicate. Dar este şi rezultatul filmelor de dinainte, al unui oareşicare drum pe care l-am parcurs – încet, poate prea încet, că mi-au trebuit atît de mulţi ani, în care n-am făcut multe filme –, în aceeaşi direcţie şi oarecum cu acelaşi ton.

E în acelaşi timp o formulă dificilă şi riscantă: un documentar ficţionar incisiv şi eliptic, cu un joc de planuri şi efecte mixte care-i pune pe unii în încurcătură.

Posibil. Cînd am filmat şi cînd am montat, împreună cu Alexandra Gulea, noi ne-am gîndit că personajul mamei absente, plecate în străinătate la lucru, „nu are voie“ să capete vreun chip, o faţă anume, „nu are voie“ să aibă un trup, ea trebuie să rămînă la nivel de concept. Mai mult, am încercat ca spectatorii să simtă această absenţă, înainte ca ea să fie declarată de către Costică şi de cei trei copii, un băiat şi două fete. Şi atunci se instalează un raport foarte sentimental cu publicul, care descoperă o absenţă, o lipsă, nu pe baza unei construcţii filmice afişate la suprafaţă.

Ritualuri mai mult sau mai puţin mioritice

E, apoi, o percepere a spaţiului natural, a peisajului din jur, într-o fotogenie sofisticată, dar cu funcţie dramaturgică în urmărirea ritualurilor mai mult sau mai puţin „mioritice“, nu prea frecventate pînă acum de Noul Val/Noul Cinema, în schimb cu racord retroactiv la percutanţa spaţiului din filmele lui Liviu Ciulei.

Eu vin din fotografie, am studiat şi fotografia, pentru mine elementul fotografic a fost mereu foarte important. Dar, cu toate că spaţiul din jurul casei lui Costică este înfăţişat, o mare parte din el lipseşte. Deşi casa e într-un sat cu mulţi vecini şi pe uliţele căruia se pot vedea mulţi copii, am preferat să nu arătăm toate astea. Adică realitatea „cum este ea“ e cumva omisă, în sensul retragerii familiei în casa care e un fel de „castel“, o redută în care cei patru se apără.

Nu numai mama lipseşte, dar şi lumea. Lumea filmică a prizat însă foarte bine Podul de flori, atribuindu-i acele premii fără de care, pentru oficialii şi obişnuinţii locului, creaţiile valoroase ale tinerilor nici n-ar exista. Printre multele elipse şi suspansuri e însă chiar şi titlul. Nu există nici o trimitere în film la doritul şi cam uitatul „pod de flori“ dintre cele două maluri ale Prutului.

Păi vorbeam ieri cu Costică Arhir, pe care l-am adus din Basarabia, de la o margine de ţară, cum spune el, din satul Acui de lîngă Cahul, la Bucureşti, ca să contribuie la lansarea filmului şi am zis împreună că a-cest film, Podul de flori, ăsta e podul nostru de flori fără ghilimele, un film.

Boogie, flancat de două scurtmetraje

Magda Mihăilescu, eşti o performeră a participărilor la Festivalul de la Cannes – şi nu numai –, foarte bine plasată să apreciezi unde se situează anul 2008, cu a 61-a ediţie a festivalului, pe curba prezenţelor româneşti la această – de departe - cea mai însemnată competiţie şi demonstraţie de vitalitate a lumii filmice.

În ciuda unor mormăieli auzite pe ici, pe colo, eu cred că stăm bine. Şi încurajator. Am în vedere faptul că, dincolo de participarea lui Radu Muntean cu Boogie la Quinzaine des Réalisateurs, doi dintre tinerii noştri cineaşti, dintre cei mai tineri, au ajuns în Selecţia oficială, în secţiunile Cinéfondation (dedicată filmelor de şcoală) şi, respectiv, la Scurt metraj, adică acolo pe unde au trecut Cătălin Mitulescu şi Corneliu Porumboiu, ale căror succese ulterioare le cunoaştem (unul Palme d’Or pentru scurt metraj, altul Caméra d’Or). Este vorba despre Marian Crişan (Megatron) şi Ciprian Alexandrescu (Interior. Scară de bloc, care va deschide chiar programul studenţilor). Din păcate, la noi mai funcţionează o anumită mentalitate mediocru-provincială: sărim în sus de bucurie doar cu condiţia de a fi unde se dă „bătaia peştelui“, pe culoarul marii competiţii a lungmetrajelor. Sigur că vizibilitatea maximă se obţine fiind în cursa pentru premiile Selecţiei oficiale a filmelor de lung metraj, dar să fim lucizi, nu trăim într-o rezervaţie binecuvîntată, ci în lumea asta mare – nu ştii de unde poate ţîşni iepurele.

Am citit într-o publicaţie bucureşteană, sub semnătura Gabrielei Hurezean, o poveste uluitoare despre un loc 20 cîştigat „din prima“ de filmul de debut al lui Horaţiu Mălăiele, Nunta mută, într-o preselecţie pentru însăşi secţiunea competiţiei oficiale a festivalului, unde anul acesta nu vom fi totuşi reprezentaţi.

A (nu) şti să girezi (şi) refuzul sau insuccesul

Mi-au căzut şi mie sub ochi rîndurile respective, absolut aberante. Nu cunosc sursa unor astfel de zvonuri ce se prind de noi, precum scaieţii de blana oilor, în loc ca aiurelile să fie supuse unui filtru al logicii bunului simţ. Cum adică „eram pe locul 20“? Doar nu sîntem la fotbal, unde se pleacă în întrecerile pentru cupe de pe o anumită poziţie? Thierry Frémaux, proaspăt numit delegat general, a anunţat de la bun început că anul acesta selecţia va fi adusă la cunoştinţă în două etape. Aşa se face că numărului iniţial de 19 titluri i s-au adăugat încă trei. Dacă Nuntă mută „era în cărţi“, de ce nu a „reapărut“ după extinderea selecţiei de la 19 la 22 de filme? Nu ştim să pierdem şi atunci ne ameţim cu scenarii fanteziste. Insultătoare deopotrivă pentru un festival cum este Cannes-ul şi pentru opinia noastră publică. Constat că frecventăm de atîţia ani Croazeta şi tot nu cunoaştem deosebirea între diferitele secţiuni paralele ale festivalului. La „Un certain regard“ nu te înscrii, cum susţine unul dintre autorii Nunţii mute, cu un soi de dispreţ pentru cei care ţintesc spre „secţiunile mici“, ci eşti ales sau nu din masa titlurilor aflate la dispoziţia Selecţiei oficiale.

În aceeaşi publicaţie, ni se spunea că, după Cannes, Nunta mută va fi trimis – în ordine – la Locarno, la Veneţia ş.a.m.d., adică în aceeaşi ordine în care a insistat fără succes să fie primit/să concureze Nae Caranfil cu Restul e tăcere. E o problemă legată de profilul festivalurilor, fiindcă sînt numeroase – şi pe la Cairo, pe la Mar del Plata ş.a.m.d. În unele cazuri, n-ar fi de preferat festivalurile care nu pretind ineditul absolut al filmelor, în aşa fel încît să nu se decaleze inutil premiera romånească cu semestre şi cu ani întregi?

Festivalul de la Cannes are, dincolo de puterea sa de a impune un nume (vezi Lars von Trier, Tarantino), şi o anumită magie. Orice autor sau producător este liber să-şi încerce norocul sau marea cu degetul. Dacă este foarte lucid şi cunoaşte, cît de cît, logica unor festivaluri, va chibzui însă ceva mai mult. Depistăm tendinţa de a ocoli festivaluri onorabile, inclusiv unul dintre cele „3 mari“, Berlinul, cu gîndul la mîngîierea ramurii de palmier şi cu riscul de a da peste cap, aşa cum spui, ritmicitatea premierelor pe ecranele noastre.

Cum bate în retragere Dincolo de America

La cocktail-ul din 9 mai de la Cinema Studio, care a urmat proiecţiei inaugurale a Festivalului Filmului European cu Podul de flori de Thomas Ciulei, un confrate pasionat de exhaustivul datelor filmografice îmi relata din surse autorizate ale UCIN-ului („care ţin să-şi păstreze anonimatul“) că, într-un plan iniţial, filmul românesc ce urma să ne reprezinte la acest festival nu era cel al lui Thomas Ciulei, ci Dincolo de America de Marius Theodor Barna, cu un scenariu de Eugen Şerbănescu. Coincidenţe: cu două luni în urmă, în aceeaşi „sală de marmură“ de la Cinema Studio, după o festivitate de premiere a filmelor lansate în reţeaua cinematografelor noastre în anul precedent, M. Th. Barna şi E. Şerbănescu în persoană m-au asigurat că filmul lor finanţat din 2004 va avea, în sfîrşit, premiera pe data de 9 mai 2008. Nu ştiam atunci că se calculase o dublă lovitură: şi premiera mult amînată, şi aureolarea în selecţia festivalului. Săptămînile trecute, site-ul Cinemagia confirma prima parte a stratagemei. Anunţ care a dispărut însă în ultimul moment, filmul domnilor Barna şi Şerbănescu fiind înlocuit în programarea cinematografelor bucureştene, la aceeaşi dată de 9 mai, de filmul cu manele Poveste de cartier de Theodor Halacu Nicon. Din doi iepuri – niciunul!

Cu recursul la o politică a struţului, oficializată acum prin filmul girat scenaristic de directorul general de la CNC (ni se spune că premiera va avea loc în toamnă, probabil după ultimele alegeri ale anului), politică generalizată de cei inapţi să deconteze banii publici nemeritaţi. Faptul că Poveste de cartier – nelipsit de unele calităţi ca film comercial – a intrat în difuzare fără conferinţă de presă, fără spectacol de gală şi fără difuzare la cinematograful central al firmei producătoare, CinemaPRO, cumulează dovezi ale rocadei pripite, aranjate în culise, probabil în urma unor semnale alarmante, privind un eşec previzibil prea răsunător al filmului Dincolo de America. Eşecul era însă previzibil încă de la lectura scenariului, respins de comisia CNC în vara lui 2004 şi intrat în lucru numai printr-o decizie ministerială, contestată la timpul respectiv de tinerii cineaşti.

Recomanda articolul prin:

Etichete: Thomas CIULEI, Magda MIHĂILESCU, Noul Cinema

Comentarii utilizatori

Restul e tacereNae Caranfil - Joi, 15 Mai 2008, 18:09

Draga Valerian, te informez ca "insistenta" mea de a concura la festivaluri nu s-a soldat exclusiv cu esecuri, asa cum pretinzi, ci - ca sa vezi! - si cu ceva "succesuri"; in speta selectionarea filmului, anul trecut, in competitia oficiala a festivalului de la Locarno - dupa cum sper ca stii, festival de categoria A (deci Venetia nu mai putea fi luata in calcul). In lipsa premiului care pare sa fie singurul argument ce legitimeaza un film in ochii tai, ti-as recomanda sa citesti cronicile aparute imediat dupa festival in Variety, Hollywood Reporter si Corriere della sera. Antipatia ta fata de tipul de cinema pe care il practic n-ar trebui sa te impiedice sa te informezi, macar, in ceea ce ma priveste - si sa-ti informezi corect si cititorii. In rest, fiecare cu razboaiele sale. Sper sincer ca acest comentariu sa nu ajunga, la rindul lui, material de polemica intr-unul din articolele tale viitoare.

pacatcinefil - Vineri, 16 Mai 2008, 09:19

Materialul este plin de informatii interesante pt cinefilul curios a afla ce se mai intimpla pe frontul luptei dintre vechiul si noul cinema. Pacat insa ca l-ati bagat pe Nae Caranfil in aceeasi oala cu de-alde Serbanescu&co, carora le este complet straina notiunea de competitie artistica si care sint maestri doar in sforarii. L-ati mai bagat pe Nae Caranfil si in oala curentului manelist din cinemaul autohton, care bate cu penibila insistentza pe la portzile festivalurilor europene. Eu sint un fan Cristi Puiu&ristian Mungiu, dar am un deosebit respect si pt formula de cinema prin care Nae Caranfil coloreaza si asa destul de saraca/fragila noastra oferta cinematografica. Cer prea mult daca astept si de la domniile voastre acelasi respect? Cinemaul romanesc are nevoie de culoarea adusa de Nae Caranfil.

festivaluriAdinaB. - Vineri, 16 Mai 2008, 17:14

Pentru ca mi se pare semnificativ in vederea unei perspective mai nuantate asupra ierarhiilor perpetuate de festivaluri - cu referire la industriile nationale 'mici' si in special la noul cinema din Europa Centrala si de Est, redau un fragment din textul de deschidere al sectiunii 'Cinema of the New Europe' a publicatiei Sight &ound [iunie 08]. Autor, Shane Danielsen, fost director artistic al Edinburgh Film Festival.

[cu referire la doi regizori cehi 'populari' dar cu minima vizibilitate internationala]
"No Croisette berth for them. No red-carpet moments. [...]
In this respect, some blame must be levelled at festival programmers. In perpertuating a very 1960s dialectic between arthouse and mainstream film-making - and by privileging the former - they ensure that a large percentage of domestic product goes unseen by anyone outside a nation's borders. Short of visiting the countries in question [...] it's virtually impossible to draw a reasonably coherent picture of the health or otherwise of a local film culture, be it in Eastern Europe, Asia or Nigeria.
Festivals can make reputations, but their patronage can be deceptive. From the example of Cannes we might reasonably conclude that Alexander Sokurov is the most important living film-maker in Russia. In fact, most of his compatriots have little idea who he is, and couldn't care less ... [...]. Conceived, sponsored and sustained by the international festival circuit, they are export items for a small, select audience - no different, in commercial sense, to a luxury hand-bag, assembled in a swetshop in Lahore or Manila for a well-heeled few in Paris and New York.
Take this premise to its conclusion and it's by no means impossible that there are one or two indigenous film-makers out there, confined to their own countries and working in genres [thrillers, comedies, romances] considered insufficiently 'meaningful' for festival consumption, whom future generations may judge major figures, citing their inexplicable neglect as proof of the muddled priorities of our philistine age".

Dincolo de gustul personal si fara intentia de a face o plecaciune dlui Caranfil, trebuie spus ca domnia-sa a avut o pozitie asemanatoare in Cineuropa cu cineva saptamini in urma, referindu-se la 'cortina de fier' care desparte festivalurile de mainstream: nu [doar] o incercare de a-si 'apara' propriul tip de cinema ci o diagnoza a unui contextului festivalier international care, in majoritatea analizelor romanesti, ramine insuficient abordat.