Chiar dacă nu va fi un succes de box-office,
al doilea lungmetraj al lui Adrian Sitaru, Din dragoste cu cele mai bune
intenţii, deja selecţionat şi distins la multe festivaluri mari, rămîne una
dintre cele mai importante premiere ale toamnei cinematografice româneşti.
La debutul său în cinematografe, cu producţia
independentă Pescuit sportiv (2009), Adrian Sitaru s-a remarcat ca fiind primul
regizor român care extinde utilizarea procedeului cunoscut drept „camera
subiectivă“ la nivelul unui întreg lungmetraj. Astfel, spectatorilor din sală
li se adăugau, prin convenţie, personajele din film, căci tot ceea ce vedeam
noi pe ecran era filmat ca şi cum ar fi fost perceput din perspectiva lor (sau,
după abrevierea englezească deja statornicită şi la noi, din POV-ul lor).
Atunci, criticul Alex. Leo Şerban considera formula lui Adrian Sitaru bine
aleasă „pentru a povesti această poveste despre – pînă la urmă – duplicitate şi deceptivitate («calitatea» de a fi înşelat de ceea ce şcrezi căţ vezi)“.
Premisele poveştii din noul film, mai realist şi mai puţin deceptiv, al
regizorului-scenarist sînt complet diferite, deşi camera subiectivă este
folosită în continuare, în marea majoritate a secvenţelor – însă cu totul
altfel. În primul rînd, aici cadrele sînt mai lungi, iar aparatul de filmat
manevrat de Adrian Silişteanu este mai aşezat (la propriu şi la figurat),
astfel încît vizionarea devine mai puţin solicitantă pentru spectatori. Dar
deosebirea esenţială este alta: dacă, în Pescuit sportiv, cele trei personaje
principale îşi împărţeau, în mod aproximativ egal, apariţiile pe ecran şi
POV-urile, aici se distinge un singur protagonist – Alex David (interpretat de
Bogdan Dumitrache) –, pe care autorul îl ur-măreşte tot filmul, dar care, deşi
se află mereu în centrul acţiunii, nu beneficiază de nici un unghi subiectiv.
La început, nu ştim prea multe despre Alex,
dar observăm (şi graţie scenografiei concepute de Monica Lăzurean-Gorgan,
care-i opune apartamentului său modern pe cel învechit al părinţilor) că este
un tînăr (de „treizeci şi ceva“) cu o carieră de succes. Alex pare a trăi de
ani buni în Bucureşti, împreună cu iubita sa, Delia, în timp ce ai lui au rămas
în oraşul de baştină. Din replici şi gesturi mărunte, mai aflăm că
protagonistul se ataşează de obiecte ce au avut o însemnătate pentru el în
trecut (la fel cum s-a ataşat de muzica rock ascultată pe vremuri) şi că
doreşte să aibă permanent controlul lumii pe care o locuieşte. Intriga poveştii
din film e reprezentată de un telefon neaşteptat primit de la tatăl său, prin
care Alex este anunţat că mama sa a suferit un accident vascular cerebral şi a
fost internată. În acest moment, protagonistul are simţămîntul că întreg cerul
se prăbuşeşte peste el. Alex îşi strînge bagajele în grabă, îşi amînă
întîlnirile planificiate şi pleacă, cu primul tren, către urbea natală. Ajuns
acolo, el face tot posibilul să ţină sub control starea de sănătate a mamei
sale: revine noaptea în salonul ei (pentru că i s-a spus că „primele 24 de ore sînt
critice“), vrea s-o mute la spitalul din Cluj, apoi de la doctorul neurochirurg
care-o tratează la un neurolog (pentru a beneficia de cele mai bune condiţii),
îi ţine sub strictă observaţie alimentaţia ş.a.m.d. – toate acestea, desigur,
„din dragoste“ şi „cu cele mai bune intenţii“. Însă, uneori, intenţiile
(aparent) bune pot avea efecte rele...
S-a mai vorbit despre Alex ca despre un
posibil alter-ego al autorului. Indicii pentru o lectură în acest sens găsim
atît în interviurile acordate de cineast (care a recunoscut că scenariul are la
bază o experienţă personală – şi familială – din vara lui 2007), cît şi în film
(de pildă, în întrebarea repetată a mamei privind importanta întîlnire a lui
Alex cu un anume Sârbu, în condiţiile în care, prin 2007, Adrian Sitaru era
unul dintre principalii regizori ai producţiilor MediaPro). Totuşi, dacă
acceptăm această interpretare, ne putem întreba, pe bună dreptate, de ce nu
vedem lumea filmului mai degrabă „prin ochii“ personajului care-l reprezintă pe
autor (fără a beneficia de un tratament preferenţial, ba dimpotrivă...) şi de
ce, mai mult, acestuia i se neagă dreptul la un punct de vedere (vizual, nu
verbal) asupra celor petrecute pe ecran. Marea reuşită a lui Adrian Sitaru stă
tocmai aici: paradoxal, deşi protagonistul este mai mereu în cadru, ne vine mai
uşor să empatizăm cu el şi să-i împărtăşim perspectiva de outsider urmărindu-i
– ca şi cum am interacţiona direct cu el – reacţiile la bizareriile şi
neregulile, deloc puţine, din jurul său. În plus, filmul ne provoacă să ne
raportăm la aceste reacţii – nu întotdeauna justificate sau justificabile – ale
lui Alex şi să ne imaginăm cum am proceda noi într-o situaţie similară. Prin
urmare, formula aleasă de Adrian Sitaru se dovedeşte, şi de această dată, justă
(i.e. în consonanţă cu punctul de vedere al autorului) şi eficientă
(implicîndu-ne şi pe noi, spectatorii, în poveste).
Prestaţiile actoriceşti sînt cu atît mai
remarcabile cu cît interpreţii au fost nevoiţi de multe ori să privească direct
în aparatul de filmat, ca şi cum ar avea în faţă o altă persoană. Iar Bogdan
Dumitrache, premiat – pe deplin meritat – la Festivalul de la Locarno, reuşeşte
aici cel mai important rol al carierei sale, izbutind să fie autentic şi
credibil în fiecare secvenţă, deşi a trebuit să comunice constant cu camera.
Adrian Sitaru, un exemplar „regizor de actori“, a lucrat aici cu interpreţi pe
care-i cunoştea bine (precum Adrian Titieni sau Clara Vodă), cu actori rareori
folosiţi în filmele româneşti recente, cu un star al cinematografiei maghiare
(tînăra Orsolya Tóth), dar şi cu membri ai echipei de producţie (chiar şi Ada
Solomon are o scurtă apariţie, spre finalul filmului).
Un alt merit al filmului, care nu poate fi
trecut cu vederea, este subtilul simţ al observaţiei realiste de care dă dovadă
Adrian Sitaru, revelîndu-ne hăul care se cască între două mentalităţi
antitetice. Pe de-o parte, avem o optică tipic provincială: nu trebuie să-i
deranjezi şi să-i superi pe ceilalţi, mai ales cînd ei sînt drăguţi şi vor ce e
mai bine pentru tine, nu trebuie să-ţi neglijezi obligaţiile faţă de cei care
v-au ajutat, pe tine sau ai tăi etc. Pe de altă parte, Alex vine, din Capitală,
cu o altă mentalitate, conform căreia meriţi să ţi se ofere cele mai bune
servicii, fără a te gîndi să-i menajezi pe furnizorii acelor servicii sau să-i
motivezi cu mici „atenţii“. Una dintre replicile relevante ale protagonistului
este „Te faci că nu înţelegi!“, în timp ce ceilalţi îi reproşează frecvent că
exagerează. Prin reflectarea nepărtinitoare a acestei opoziţii, ce scoate la
iveală adevăruri incomode, filmul lui Adrian Sitaru vorbeşte (şi) despre
România noastră.
Din dragoste cu cele mai bune intenţii
Coproducţie România-Ungaria, 2011
Scenariul şi regia: Adrian Sitaru
Cu: Bogdan Dumitrache (Alex David), Nataşa Raab
(Mama), Marian Râlea (Tatăl), Alina Grigore (Delia), Adrian Titieni (Crişan), Clara Vodă (Nuţi), Orsolya Tóth (Alinuţa)
Distribuitor: Parada Film
VIDEO trailer Din dragoste cu cele mai bune intenţii
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters