OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Lucian Pintilie
Bricabrac
Editura Humanitas,
Bucuresti, 2003,
536 p., f.p.


Nu stiu ce nume s-ar putea da formei cvasimuzicale in care Lucian Pintilie a compus cele peste 500 de pagini ample ale volumului Bricabrac, tiparit la Editura Humanitas in 2003. Dar cred ca numai aproximind ceva in aria sinesteziei se poate comenta cit de cit la obiect opera literara oferita acum de un autor care, incepind cu Filozofia, cuprinde cam toate umanioarele cind se exprima, de pilda, in felul urmator (in dialog cu George Banu) despre un spectacol de teatru (Trei surori), pe care tocmai il pregatea in 1978: „Actul intii e construit conform cu legile recuperarii idilice a memoriei, fiindca nu te inseli doar in privinta viitorului, ci si in privinta trecutului. Mai intii, va exista o massa de muzica sPintilie nu vrea, programatic, sa evite cacofoniile – n.n.t corespunzatoare massei de lumina; ea va fi ordonata potrivit straturilor suprapuse: un strat Liszt plin de patos, un strat de orga, un strat laic de ghitara banala, un strat zgomot de pasari si vint, un strat de tacere si apoi din nou un strat Liszt, un strat laic etc., asa cum se amesteca straturile in vechile fresce ale minastirilor“.

E o respiratie metasimfonica in conducerea temelor si motivelor partiturii textuale, cu care parcurgi si, oricum, cu care inchei volumul. Bineinteles, cu o conditie: sa sesizezi acele teme si motive, sa parvii la starea perceptiva in care Alain Robbe-Grillet putea sa scrie in 1987 despre o montare a compatriotului nostru, dupa Pirandello, la Théatre de la Ville din Paris: „Imensa reusita a lui Pintilie este de a fi dat viata acestor lucruri intr-o exuberanta proliferare de umbre si oglinzi cu aparitie succesiva, in care lucirile fatetelor si reflectarile spiritului critic reusesc, intr-o aparenta dezordine «improvizata», sa puna in lumina intreaga frumusete a unei arhitecturi de mare clasa“ (s.n.). Altminteri – in ideea nedemocrata ca nu oricine poate scrie despre oricine din prima mina, chiar cu talent, bunacredinta si cumva flatant – poti strica obiectul numit carte, subliniind operativ cu pixul in timpul lecturii cuvinte si pasaje care te frapeaza in diagonala, ca sa le citezi la locul potrivit in recenzie, eventual sub titlul Wonderful. Dar poate astfel sa-ti scape „arhitectura“ intrinseca a cartii. N-ai cum s-o subliniezi cu pixul: nu e chiar la vedere, cum nu e nici cheia de acces la intimitatea cartii. (Mi s-a intimplat sa cunosc odata incurcatura autorului laudat prin cascade de citate ultraconvenabile, dar in afara articulatiilor si vectorilor opului in cauza.)

„Exegi monumentum“ – inca unul!, ar fi putut exclama Pintilie in secret, puskinian, la capatul celor 531 de pagini, ca tot are el de la prima pagina obsesia scriitorilor rusi, Gogol, Cehov, Tolstoi, Dostoievski, inselind-o si portretistic pe o interlocutoare frantuzoaica, pare-mi-se, care l-a pus odata in oximoronul „slav-italian“. „Exegi monumentum“, daca exclamatia nu l-ar face sa izbucneasca in risul sau cenzurat, strain de orice autocontemplatie de acest tip. S-a vazut in noiembrie trecut, in ziua lansarii cartii la libraria de linga Biserica Cretzulescu, cind autorul tocmai implinise 70 de ani si si-a prezentat noua opera sub aspectul gramajului: „e o carte grea!“, editorul Gabriel Liiceanu comunicindu-ne de alaturi cifra exacta indicata de un exemplar pe cintar. In raport cu operele sale, lui Pintilie ii place cel mai mult imaginea in miscare si relativizanta „Rama in rama in rama in rama“ – formula lui Alex. Leo Serban din comentarea in 1990 a premierei intirziate cu zece ani a filmului De ce trag clopotele, Mitica?: „La Pintilie, trecerea dintr-o rama intr-alta (din aluzie in iluzie; din faptul biografic in efectul hermeneutic; din «real» in fictiv s.a.m.d.) se face fara sincope“.

Dar „monumentul“ se edifica totusi (ca sa inmultim oximoroanele), dialogic. Fiindca „imensa reusita a lui Pintilie“ este de a fi construit aceasta carte autobiografica, instituind cititorul ca partener intr-un dialog sui generis: dindu-ne noua, pe rind, si onorindu-ne cu numele contemporanilor pe care-i citeaza din pronuntarile lor asupra lucrului sau (in ordinea lecturii): Ana Blandiana, Matei Calinescu, Lucian Raicu, Emil Botta, Alberto Moravia, Michel Piccoli, Roland Barthes, Eugène Ionesco si multi altii – zeci, sute. Un duet inmiit ar fi forma muzicala a cartii – economica totusi, de o claritate preclasica in formularile in care polisemia e continuta laconic, precum in incheierea schimbului de texte dinspre finalul volumului, cu Stefan Aug. Doinas, cu cele 25 de intrebari „naive“ ale acestuia („De ce-o fi intelegind intelectualul roman cum functioneaza decantarea in literatura – si nu intelege in cinematograf?“, se intreaba destinatarul intrebarilor), cind Cineastul raspunde la ultima chestionare a Poetului printr-un singur cuvint: „St.A.D.: O ultima intrebare: te afecteaza, te tulbura in mod deosebit climatul in care esti obligat sa lucrezi aici in tara? L.P.: Nu“.

Sigur ca ne amendam imediat, ajutati de Alex. Leo Serban, care pare a ne atrage atentia ca trebuie sa trecem de la preclasici la postwagnerieni, fiindca in ce numea Robbe-Grillet „arhitectura de mare clasa“, iar A.L.S. „rama in rama in rama in rama“, „mise en abime-urile abunda“: „dincolo de relevanta formala, bintuie nelinistita himera teoretica a unuia dintre cei mai straluciti intelectuali romani“. Apropo de abime-uri, imi pare rau ca Pintilie n-a gasit cu putinta sa includa in carte – eventual in locul cite unui text poate repetitiv, cu alura de caiet de presa promotional – inca un articol problematic si de situare in context, in speta, al lui Thierry Jousse, probabil cel mai demn urmas al lui André Bazin la Cahiers du cinéma. Scriind in 1992 despre Festivalul de la Cannes, Jousse aseza Balanta printre revelatiile editiei (alaturi de Et la vie continue de Abbas Kiarostami si altele), in categoria unui „cinéma de croyance“, opus unui „cinéma d’illusion“ sau „d’exhibition“ sau „d’illustration“ si mai ales opus „nihilismului, care este fata ascunsa a credintei“.

Pentru ca abime-urile lui Pintilie sint ale credintei insesi. Nu ale credintei din „predicile de duminica“, ne-ar soma Andrei Plesu din afara volumului; „nu o credinta fara gres, plina de certitudine si orgoliu, ci mai degraba o credinta care se stie fragila, sfisiata, o credinta inseparabila de indoiala“, observa si Cahiers du cinéma. O credinta pe care tinarul septuagenar o marturiseste nu atit citind din Biblie, cit infatisind-o, in multe dintre ecuatiile duale in care isi povesteste iluminarile traite existential, cum subliniaza adesea.
Pentru stapinirea raportului dintre abis si credinta e nevoie de geniu, dar credinta autentica implica divinitatea si e foarte caracteristic cum se joaca Pintilie in citeva pasaje din carte cu complimentele ce i se fac in serie (in strainatate, ce-i drept) geniului sau: o distantare ironica de sine, cam in felul umoristic in care-si autoevalua cartea la lansare, estimindu-i gramajul; si nu poate fi suspectat de lipsa de sinceritate si smerenie in acest joc cineva care refuza sa asiste la premierele glorioase ale spectacolelor sale, cineva care indeparteaza orice umbra a suficientei: „am auzit des in timp asemenea ineptii flatante“; Fellini, „el chiar era genial“.

Asemenea relatii secrete si revelatiile lor (polaritatea planetei Pintilie) sint prezente in mai toate paginile cartii, dar in cel putin doua momente din Bricabrac ele nu pot scapa nici cititorului grabit sau recenzentului cu pixul in diagonala paginilor. Momentele sint in fascicolul de mijloc al volumului, neseparat de celelalte prin cenzura, dar care se distinge prin faptul ca aici autorul renunta la tehnica dialogului cu citatele din presa timpului si se instituie singular ca narator. Este punctul in care, ingemanate pe tot parcursul, motivele aplicat teatrale si cinematografice se efaseaza un timp si profita de ragaz spre a-si inversa preponderenta in culise (teatrul si opera lirica in prima parte a duetelor, filmul in ultima). Ramin astfel in fata intimitatile auctoriale. Sint doua bijuterii beletristice in care Pintilie isi tradeaza paradigma, la un moment dat plingind.

Prima (Paradoxul fragilitatii) e un portret in miscare si in tandem al celei despre care Emil Cioran a spus ca „Fata asta e ca o cruce pe care sa o porti pe piept“: incomparabila actrita Clody Berthola. Aflindu-se impreuna in Spania prin anii ’70, Lucian n-a putut-o opri sa-l insoteasca, in a vedea o data in viata o corida, inspaimintat ca fragilitatea proverbiala a sotiei sale nu va rezista socurilor. „Am devenit insa palid de la prima miscare rituala…“ „Am inceput sa tremur de la prima miscare de intaritare coregrafica…“ In cele din urma („In clipa in care picadorul a inceput sa scormone cu lancea muschii taurului, iar taurul a avut prima clatinare a picioarelor…), cei doi au parasit spectacolul – ea zimbind calm, el plingind „in hohote, cu umerii scuturati de mila si de propria-mi rusine…“.
A doua schita (Despre o intilnire, aparuta prima data in revista Cinema din 1972) este oarecum simetrica cu prima, fiindca ne aflam tot intr-un fel de arena, in care se desfasoara de asemenea un ritual aproape coregrafic si in care reputatul plin de cruzime cineast asista, de data asta, la moartea geniului unui mare artist, dupa unii cel mai mare pe care l-a dat cinematograful, artist ajuns la 80 de ani – „la capatul unei opere care nu poate fi privita decit ingenuncheat“, spune iconoclastul nostru.

Arena este acum un platou de filmare din Anglia sfirsitului de ani ’60 ai secolului trecut, iar marele artist octogenar pe post de regizor („care de foarte, foarte multa vreme nu mai oficiase“) este nimeni altul decit Charlie Chaplin, pregatindu-se sa dirijeze filmarea unui cadru cu Marlon Brando. Venerabilul face repetat si din ce in ce mai agitat naveta dintre actorul caruia ii da indicatii si spatele aparatului de filmare, dar nu de-a dreptul, ci parcurgind mecanic un arc de cer ciudat – reflex parca al miscarilor comice din filmele tineretii sale – si trece de fiecare data „la un metru“ de intrusul Pintilie, pe care-l acceptase in mod exceptional pe platou intr-un grup oficial de trei necunoscuti si cu care-si incruciseaza automatic privirile in acest du-te-vino al nemultumirilor (prima data, „intilnirea privirii sale a fost ca o trapa trasa brusc de sub corp. Ma prabusii in golul privirii sale, m-am amestecat cu el, precis asa a fost, mi-amintesc ametitor de precis“), fiindca cel parasit de geniu si cuprins de un trac crescind amina mereu si pare ca nu mai reuseste sa comande Action!: „Am iesit din studio imediat si am inceput sa pling – asa cum se plinge cinstit – cu umerii scuturati, cu capul cufundat in perete“.
Cele doua miniaturi scriitoricesti-regizorale (capodopere de decupaj filmic) ne ofera cheia de bolta „cu desavirsire ignorata in tara“ (in bransa filmica, mai precis), ar spune cel in cauza: iubirea, adoratia in ordine mistica si critica totodata.

Iar rasplata prea putin iubitului cineast si mingiierea noastra in aceasta nefericita bransa e ca, de la Duminica la ora 6 la De ce trag clopotele, Mitica? si Balanta, de la Reconstituirea la O vara de neuitat, Prea tirziu, Terminus Paradis, Dupa-amiaza unui tortionar si (cu premiera la sfirsitul acestei saptamini) Niki Ardelean, colonel in rezerva, avem filmografia unicului ecranist roman de prima notorietate inca din deceniile dizidentei sale, care a lucrat continuu abia dupa Revolutie, cu aceeasi eminenta, si a purtat stafeta la fel de bine si mereu in unicat peste pragul dintre secole – caz rarissim, daca nu singular in Centrul si Estul Europei. (Dar cita ingratitudine sa consumi o intreaga pagina de tabloid repartizata pentru aceasta carte, fara sa scrii o singura data cuvintul credinta sau cuvintul Dumnezeu sau iubire sau moralitate sau oricare altul in aceeasi directie sau derivate ori sinonime! Si inca, lasindu-te purtat de sublinierile cu pixul si de pixeli, pe firul aleatoriu al nu stiu carei comparatii cu mitul lui Turandot, sa-l infunzi pe Pintilie in cel mai impropriu tipar: „un maestru al acestui privilegiu, privilegiul de a te «sustrage», privilegiul de a-ti trai viata absorbit de arta, undeva «in spatele colinei»“!

Iar cind mai citim ca „toata (s.n.) acea masa de citate din cronici joaca rol de balast [...] intr-un razboi cu hirtiile, razboi pe care, cu buna stiinta, il pierde“, intra in discutie insasi buna-credinta a pixului, resorturile obscure ale unei inversari deliberate a accentelor si escamotarea evidentelor neconvenabile ale scarii de valori. Inseamna a-l confunda pe Lucian Pintilie, in cel mai bun caz, cu Mircea Daneliuc din Ambasadori, cautam patrie si din aparitiile televizorice, in degringolada-i subculturala similiperemista si in divort de cinema, in al sau – vorba lui Thierry Jousse – „nihilism, care este fata ascunsa a credintei“.)
Ceea ce sare in ochi la comparatia dintre prima si ultima parte a Bricabrac-ului este diferenta de regim intern dintre lumea scenei si lumea ecranului romanesc. Pintilie o spune in termeni nediplomatici, dar finalizindu-si spusele in sensul aceleiasi credinte mintuitoare: „Sigur ca eram dusmanit in chip prostesc de o gramada din colegii mei de film, nu de teatru, Doamne fereste, de film, dar tinar fiind, aceasta dusmanie actiona asupra mea ca un dus scotian, splendida biciuire, excitanta, revigoranta“. Referirea e la epoca inceputurilor, fara actualizarea care, spre nefericirea mai mult a noastra decit a sa, se face de la sine.

Chiar daca, asa cum noteaza undeva, ultima agresiune fatisa a oficialitatii impotriva sa ar fi avut loc in 2001 (cind cu tentativa de indepartare de la Studioul Ministerului Culturii), „climatul in care esti obligat sa lucrezi aici in tara“, cum se exprima Poetul in dialogul citat, e departe de a fi demn de iertarea pe care Cineastul parea sa i-o acorde prin acel ultim cuvint – mai curind o crunta autoironie sau una bivalenta, cu trimitere si la naivitatea intrebarii. Nu tine de deontologia, ea insasi in unicat, a dizidentului de ieri si a salvatorului de azi al filmului romanesc, inclusv ca nas al celui de al patrulea val regizoral, sa se apere ori sa contraatace. El prefera sa apere memoria autorului altui Nu, Eugène Ionesco, scriind despre „un exercitiu de maculare“ care „ne coboara si mai adinc in closetele psihanalizei anexate politic“, printr-o recenta carte „pestilentiala“. Dar care cineast, filmolog sau cinefil roman isi ingaduie sa nu stie cite corespondente exista si cite ar fi de schimbat in regimul nostru filmic, pentru a se intelege in parafraza pledoaria sa: „Toata cautarea negativa a lui Ionesco e mistica, constructiva“; „furia negativa si constructiva a lui Ionesco“ – „ultima imagine de adolescent a lui Ionesco pe care o port in mine – iertati-ma, ca un medalion“; „cautarea indirjita a Credintei la Eugène Ionesco“ (majuscula si sublinierea ale lui L.P.).

Cel mai alarmant e ce a trebuit sa ne spuna autorul Balantei prin intermediul revistei Positif: „À propos, dvs. stiti ca numai in Occident – si asta in unanimitate – se intelege ca in spatele violentei mele critice se ascunde o imensa iubire contrariata pentru acest popor chinuit?“ (subl. L.P.). Sau cit de actuale sint rindurile din 1980 ale scenariului regizoral pentru De ce trag clopotele, Mitica?: „semnele de plus si minus ratacesc si se ciocnesc derutant, castrate de semnificatie – confuzia e halucinanta, perplexitatea e totala“. Dovada: „Dupa douazeci de ani de la terminarea lui, De ce trag clopotele, Mitica? provoaca aceeasi aversiune, aceeasi pofta (irepresibila) de reprimare, acelasi vis, nu ascuns, ci marturisit, de interdictie – in numele aceleiasi viziuni idilice, etatizate si sacralizate, pentru care eu mi-am manifestat o viata intreaga dispretul“. In 2002, „Anul Caragiale“, oficialitatile in post la Bucuresti au organizat la Paris un „ospat caragialesc integral“ de la care n-a lipsit nici „o fotograma inspirata de Caragiale“, in afara de pelicula despre care N. Ceausescu a spus in ignorarea urmasilor: „filmul asta nu se va da cit voi trai eu!“.

Amin inregistrarea ultimelor agresiuni morale – institutional-colegiale – pentru eventuala cronica de dupa premiera cu Niki Ardelean, colonel in rezerva. Dar nu pot sa amin constatarea, in avanpremiera, ca al noualea film al lui Lucian Pintilie (fiindca cele ale debutantilor din 2001-2002 au fost initiate inainte de anul 2000) e singurul care contrazice capitolul cel mai intunecat, poate singurul negru al guvernarii Adrian Nastase, datorita falimentului stagiunilor 2003-2004-2005 (preliminat), in urma confiscarii concursurilor din 2001 si 2003 si a celorlalte actiuni mafiote ale bandei celor zece (acum trei saptamini numaram doar trei) – Nicolaescu, Mitulescu si Saizescu, Mitran, Carmazan, Bostan, Damian si Caliman, plus Mihnea si Manuela Gheorghiu (pe alti vinovati de noul faliment, abonati la dezalcoolizare sau amnezici, n-am reusit deocamdata sa-i pun in rima) – ultima mediocritate citata (cindva detractoare a lui Lucian Pintilie, pomenita ca atare in Bricabrac) reprezentind cinematografia in conducerea Institutului Cultural Roman. Institut desfigurat prezidential, prin invocarea ilegitima a unui model regal, cum s-a vazut saptamina trecuta din incredibilul discurs inaugural, 100% ceausist, al irecuperabilului secretar cu propaganda si „cultura de masa“ al Partidului Comunist, Ion Iliescu: nici un punct in program (altminteri cu multe expandari si substituiri demagogice), nimic pentru dialogul cultural cu optiunile si vocile diferite sau opuse, nimic pentru pluralismul competitiei performante intru excelenta. Ceea ce explica opacitatile refractare de pe figura si din discursul prezidentului executiv al Institutului, care a pus in fata polemica obtuza si amenintatoare de aceeasi sorginte, egalitarista si partizana totodata, impotriva Celorlalti.

Dorind totusi altfel de final, ma sprijin pe singura nota elegiaca din Bricabrac, la care a tinut probabil autorul (in complicitate cu executivii editoriali Vlad Russo si Vlad Zografi, cum contez si eu pe cea a secretariatului de redactie), incheind volumul (recte articolul) cu o fotografie de lucru a filmului de debut de acum aproape 40 de ani, Duminica la ora 6, in care-i vedem pe Lucian Pintilie, Irina Petrescu si Dan Nutu, toti tineri ca speranta.