FILM. Poveşti vechi în haine noi

VIDEO trailere Iluzionistul - Spărgătorul de nuci 3D

Autor: Mihai FULGER | Categoria: Arte | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Două premiere ale unor coproducţii europene, avînd la bază poveşti mai vechi (una inedită, alta foarte cunoscută), încearcă să abordeze o temă uzată (eterna putere a magiei şi a imaginaţiei de a transcende realitatea ternă) într-un mod atractiv pentru spectatorii de azi. Primul film îşi atinge ţinta, al doilea eşuează lamentabil.

Jacques Tati, unul dintre cei mai importanţi actori şi regizori comici din istoria cinematografului mondial, a murit în 1982, la 75 de ani, lăsînd în urmă două proiecte neterminate. Unul din acestea este Iluzionistul (L’Illusionniste), un scenariu de sertar datînd tocmai din 1956, pe baza căruia Tati ar fi vrut să realizeze un film în care rolurile principale să fie interpretate de el şi de propria sa fiică, Sophie Tatischeff. Sau cel puţin aşa sună ipoteza animatorului şi cineastului francez Sylvain Chomet (Bătrîna doamnă şi porumbeii, Tripletele din Belleville). De fapt, motivaţia scrierii scenariului este învăluită în mister: există, de pildă, voci care afirmă că Tati încerca o reconciliere cu prima sa fiică, Helga Marie-Jeanne Schiel, pe care o abandonase de mic copil, pentru a-şi întemeia o nouă familie.

Cert este că, în 2000, după ce a văzut primele imagini ale animaţiei Tripletele din Belleville (2003), Sophie Tatischeff i-a trimis Iluzionistul lui Sylvain Chomet. Cei doi nu au mai apucat să discute despre scenariu, pentru că regizorul era concentrat asupra filmului său, iar Sophie şi-a urmat tatăl în octombrie 2001. Iluzionistul a devenit noul proiect al lui Chomet, care, într-un interviu, mărturisea un motiv personal pentru a realiza acest film: ca şi Tati, are o fiică care trăieşte departe de el, pentru că părinţii ei sînt despărţiţi.

Mai credeţi în magie?

După cinci ani în care regizorul francez şi echipa sa au lucrat la proiect, Iluzionistul, copoducţie anglo-franceză dedicată lui Sophie Tatischeff, a avut premiera mondială la Berlinala de anul acesta. Protagonistul filmului este un Tati animat – un bărbat între două vîrste, deşirat şi aplecat de spate, cu mersul uşor în derivă –, lipsit însă de trenciul, pălăria, umbrela şi pipa domnului Hulot, cel mai cunoscut personaj al acestuia; mai mult, „magicianul“ de pe ecran poartă numele real al magicianului ecranului, Tatischeff.

În Parisul anului 1959, unde începe (în alb-negru) povestea animată, iluzionistul este un artist de music-hall, a cărui glorie pare de mult apusă. Cum publicul şi-a pierdut interesul pentru scamatoriile sale, el este nevoit să plece la Londra. La Royal Music Hall, numărul său obişnuit vine după un concert al unui popular grup rock ’n’ roll, Billy Boy and the Britoons, iar sala arhiplină de fane isterizate se goleşte instantaneu la pauză. Aşa că iluzionistul e nevoit să-şi caute publicul în altă parte. După alte cîteva experienţe eşuate, ajunge să-şi prezinte trucurile într-un han dintr-un sătuc de pe o insulă scoţiană. Aici, spre surprinderea şi încîntarea sa, reacţiile privitorilor sînt entuziaste – însă explicaţia stă mai degrabă în sosirea electricităţii pe insulă decît în măiestria iluzionistului. Totuşi, el îşi găseşte şi o fană adevărată: Alice, o tînără săracă şi fără familie. Aceasta, convinsă că scamatoriile sale sînt magie veritabilă, decide să-l urmeze în călătorie.

Deşi Sylvain Chomet afirmă că a schimbat foarte puţin din scenariul original, unele modificări sînt esenţiale. De pildă, dacă, iniţial, cele două personaje principale poposeau, după un periplu prin Europa de Vest, în Praga, de data asta ele se stabilesc în Edinburgh, oraş în care Chomet îşi are studioul de animaţie şi, ca atare, cu a cărui arhitectură este familiarizat. Aici, iluzionistul se angajează la un teatru, în timp ce însoţitoarea lui preia treburile casnice. Din păcate, nici la Edinburgh publicul nu este receptiv la numărul său, în timp ce Alice aşteaptă de la el noi şi noi cadouri „magice“. El încearcă să-i explice că nu este decît un panglicar, dar Alice nu-l înţelege. Aşa că, pentru a obţine banii necesari satisfacerii diverselor capricii ale fetei, iluzionistul trebuie să-şi găsească diverse slujbe, precum cea de mecanic auto (secvenţe ce amintesc de ultimul film cu domnul Hulot, Trafic, din 1971).

Însă el nu este singurul artist, de circ sau music-hall, care nu-şi mai găseşte locul şi rostul în lumea modernă; nici alţi chiriaşi ai hotelului nu o duc mai bine. Un clovn este bătut de nişte copii şi încearcă să se sinucidă. Un ventriloc rămîne fără adăpost, e nevoit să-şi vîndă păpuşa (pe care n-o mai vrea nimeni) şi îşi îneacă amarul în alcool. Trei acrobaţi se angajează, printr-o agenţie de publicitate, ca zugravi la înălţime. Iar prin aceeaşi agenţie, iluzionistul ajunge să facă reclamă la lenjerie feminină. Filmul prezintă, cu delicateţe şi nostalgie, cîntecul de lebădă al acestor artişti, abandonaţi de modernizare la periferia societăţii.

Regizorul Chomet a sesizat tendinţa scenaristului Tati de a trece de la un comic vizual la emoţii mai adînci. Relaţia tulburătoare dintre cele două personaje principale nu este amoroasă, ci paternă, bazată pe afecţiune reciprocă şi pe interdependenţă, căci „Passe-passe“ şi Alice nu mai au pe altcineva drag pe lume. Atunci cînd fata – metamorfozată, graţie darurilor protectorului ei, dintr-o răţuşcă urîtă într-o lebădă fermecătoare – trăieşte o idilă cu un tînăr vecin, iluzionistul realizează că ea nu mai are nevoie de el. Mai mult, el renunţă şi la vechiul său tovarăş de scenă, nărăvaşul iepure carnivor (care provoacă multe momente comice), precum odinioară Prospero la bagheta şi cartea sa. Lumea nu mai are nevoie de vrăji, cum par a sugera superbele cadre aeriene cu oraşul luminat şi împrejurimile sale, singura magie care ne mai rămîne este cea a iubirii. Şi totuşi, iluzionistului i se mai oferă, în final, o şansă: candoarea copilăriei.

Recunoscut, în urmă cu cîteva zile, ca animaţia europeană a anului, de către Academia Europeană de Film, Iluzionistul lui Sylvain Chomet nu poate rivaliza cu succesul producţiilor Pixar. Este, însă, un film pentru cinefili şi, mai mult, pentru toţi spectatorii care iubesc poveştile simple şi profunde despre relaţiile dintre oameni şi despre dramatica luptă cu Timpul nerăbdător. Cred că Tati, dacă ar fi putut vedea cum a ajuns pe ecrane scenariul său, la 44 de ani de la scrierea sa, ar fi fost, poate, puţin deranjat de tonul preponderent elegiac, însă ar fi sfîrşit prin a se recunoaşte în acest film mirabil şi memorabil.

Dacă Iluzionistul este o animaţie pentru toate categoriile de vîrstă, cea mai recentă versiune cinematografică a poveştii Spărgătorului de nuci (creată de germanul E.T.A. Hoffmann, adaptată de francezul Alexandre Dumas şi transformată într-un balet celebru de trei ruşi – compozitorul Piotr Ilici Ceaikovski şi coregrafii Marius Petipa şi Lev Ivanov) este un film ce ar putea avea succes doar la copii (dar, poate, nici la ei). Spărgătorul de nuci 3D (The Nutcracker in 3D) este o coproducţie anglo-maghiară, însă cel care semnează regia şi scenariul (alături de Chris Solimine) este un foarte cunoscut regizor de film şi teatru rus, Andrei Koncealovski (printre altele, fratele mai mare al lui Nikita Mihalkov şi coscenaristul lui Tarkovski la Andrei Rubliov). Dacă n-am fi cunoscut detaliul, nu l-am fi creditat cu siguranţă pe regizorul Unchiului Vania şi alSiberiadei drept autor al acestui film ce ar fi putut fi realizat de orice cineast american mediocru (Chris Columbus, de exemplu, ar fi fost foarte potrivit pentru acest proiect).

Nu vă faceţi iluzii!

În versiunea sa 3D, povestea este plasată în Viena anilor 1920. Un oraş în care Interpretarea viselor a doctorului Freud (o apariţie fugitivă şi perfect inutilă) continuă să stîrnească dezbateri aprinse şi în care Einstein („Unchiul Albert“, interpretat de Nathan Lane) îşi prezintă teoria relativităţii, pe note muzicale, în faţa nepoţilor săi; personajul chiar rosteşte chiar o vorbă de duh atribuită lui Einstein: „Realitatea e doar o iluzie, însă una foarte persistentă“. Aceste „cîrlige“ anacronice, menite a atrage atenţia şi unor spectatori care au absolvit şcoala primară, nu prind nimic, căci artificiozitatea referinţelor culturale este prea stridentă.

Mary (Elle Fanning, apariţia cea mai luminoasă din film) este o fetiţă de nouă ani, chinuită de frăţiorul ei distrugător de jucării. Însă preaiubitul ei unchi Albert îi dăruieşte, în ajun de Crăciun, un spărgător de nuci fermecat, care se va transforma peste noapte într-un mic prinţ (Charlie Rowe). Supuşii acestuia trăiesc acum sub dictatura Regelui Şobolan, a cărui diabolică mamă l-a transformat pe prinţ într-o păpuşă de lemn. Desigur, tatăl copiilor (Richard E. Grant), ca toţi părinţii încuiaţi, nu o crede pe Mary şi vrea să-i interzică lui Albert să-şi mai viziteze nepoata, pentru ca ea să se trezească la realitate. Totuşi, graţie lui Mary (şi, din nou, magiei dragostei), Spărgătorul de nuci va reuşi într-un final să-şi elibereze regatul de sub jugul rozătoarelor.

OK, ştim deja povestea, de ce ne-ar mai interesa s-o mai vedem pe marile ecrane prin ochelarii 3D? Tehnic, pentru cei care au văzut Avatar sau alte superproducţii 3D recente, acest Spărgător de nuci pare o glumă proastă. Există cîteva cadre impresionante (precum, la fel ca înIluzionistul, perspectiva aeriană asupra oraşului construit minuţios), însă, de multe ori, imaginea lasă impresia de 2D tridimensionalizat. Sînt interesante apariţiile în dublu rol: Iulia Visotskaia este şi mama copiilor, şi Crăiasa Zăpezii, iar Frances de la Tour – şi dipsomana guvernantă a copiilor, şi malefica Regină Şobolan. Iar John Turturro, în rolul Regelui Şobolan, are cîteva momente delicioase. Totuşi, Koncealovski sare peste cal cu rozătoarele în vestimentaţie nazistă. Nu mai lipsea decît să-i pună o mustăcioară lui Turturro... Realizatorii decorurilor şi ai costumelor se inspiră de peste tot, fără a dovedi o concepţie unitară. Versurile cîntecelor, semnate de multioscarizatul Sir Tim Rice, mai prilejuiesc cîteva momente delectabile, însă mult prea puţine pentru pretenţiile de blockbuster ale filmului. Cu toate că pe ecran se petrec tot felul de evenimente, povestea se mişcă greu şi plictiseşte, mai ales că tensiunile fîsîie rapid. Filmul este scindat între secvenţele de acţiune şi cele muzicale, Koncealovski nereuşind să le aducă la un numitor comun. De altfel, pe tot parcursul filmului, regizorul pare complet lipsit de idei, de parcă ar fi fost vrăjit şi el de Regina Şobolan. Pentru vechii săi admiratori, Spărgătorul de nuci 3D poate fi privit ca bomboana de pe colivă: autorul Andrei Koncealovski poate fi găsit acum nu în cinematografe, ci în cinemateci.

VIDEO trailer Spărgătorul de nuci 3D (The Nutcracker in 3D)