OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dupa urcarea pe podiumul ultramediatizat mapamondic al festivitatii Premiilor César, putem spune ca, daca nu e singurul, Radu Mihaileanu e in mod cert cel mai norocos dintre romanii care, incepindu-si o cariera de cineast in tara, au plecat pe alte meridiane. La inceput, unii au parasit Romania nu neaparat din motive politice si n-au fost prea siguri ca „acolo“ vor putea sa continue a fi cineasti. Inca din anii ’60, am asistat la asemenea evadari (lista e lunga), aproape toate fara urmari filmice. Neantul acelor filmografii a inceput insa in Romania, fie prin imprimarea de pelicule ca afacere lesnicios-banoasa, prin oportunismul tematic si de gen, fie pentru ca formarea profesional-culturala incropita in tara nu i-a ajutat pe realizatori sa faca fata competitiei din cinematografiile lumii libere.

Liviu Ciulei si Lucian Pintilie au contribuit altfel la inexistenta unui exil filmic romanesc, ei fiind cronologic in primul rind oameni de teatru, ceea ce au continuat sa fie, cu stralucire, si in Occident. Plecarea a putut fi chiar fatala unui cineast notabil ca Mircea Veroiu, care, dupa o disparitie de noua ani neproductivi filmic, „si-a iesit din mina“ in asa masura incit tot ce-a produs la intoarcere a fost o suita de ratari dureroase. Sigur ca „romanul“ evadarilor e mai complicat (sa nu uitam tragedia lui Mircea Saucan), dar in afara de un alt Radu (Gabrea) sint greu de citat exceptii de la aceasta regula (Gabrea are meritul in unicat de-a fi demonstrat, in una si aceeasi filmografie, diferenta de sistem nu doar politic, ci si epistemologic si de lucru, cel putin prin unul dintre filmele turnate in Germania: Un barbat ca Eva).

Norocul lui Radu Mihaileanu (nascut in 1958) e ca si-a facut studiile filmice la IDHEC-ul parizian – un privilegiu probabil nu fara legatura cu faptul ca tatal sau, Ion Mihaileanu, cistigase in epoca un ascendent politic, in virtutea activismului comunist inca din „ilegalitate“ si a persecutiei rasiale suferite pina la „eliberarea“ din 1944. Mi-l amintesc cum a aparut in 1955 in redactia revistei Contemporanul, secondindu-l pe George Ivascu (tocmai iesit din inchisoarea dejista), impreuna cu care a determinat o cotitura a revistei, in acel prim moment al unei relative destalinizari, prin readucerea in publicistica a unor Lucian Blaga, Arghezi, Calinescu, fara a-l uita pe inaintasul nostru D.I. Suchianu. Dar Ion Mihaileanu a intrat in insasi istoria filmica, cu scenariul „dupa care“ Lucian Pintilie a turnat filmul sau de debut, Duminica la ora 6 (1966). Pentru ca, in speach-ul de acceptare a Premiului César 2005 scenaristic, pentru Va, vis et deviens (impreuna cu Alain-Michel Blanc), la festivitatea de saptamina trecuta, Radu Mihaileanu a tinut sa-i multumeasca in mod deosebit tatalui sau, prezent in sala, facem si noi reverenta deloc formala: ne inchipuim ca fiul a beneficiat in Bucurestiul anilor ’60-’70 de un vestibul familial pentru IDHEC.

Va, vis et deviens (dezavantajat de distribuitorul roman prin reductia titlului la Traieste!, fara a mai vorbi de campania de publicitate si lansare, ca si inexistenta in toamna trecuta) este doar al treilea lungmetraj al realizatorului, de la debutul sau in urma cu aproape 12 ani: Trahir (premiera la Bucuresti: aprilie 1994). Din acest punct de vedere, seamana cu tinerii cineasti romani ramasi in tara si tinuti pe tusa ani in sir intre primul si al doilea op (caci la al treilea nu prea ajung). Dar, altminteri, Mihaileanu nu seamana cu nimeni, cind observam ca fiecare nou film e un salt intr-o devenire spectaculoasa si ca strategia optiunilor si solutiilor autorului il singularizeaza de asemenea. Poate asta a si derutat nu doar pe distribuitorul, ci si pe criticul local: nu se asteptau la prea mult, nu numai dupa Trahir, dar nici dupa Trenul vietii (1998), cu tot succesul lor de stima.

Ba chiar acest tip de succes va fi determinat un fel de cabrare, in fata unui tematism apasat, pe teme grave ale trecutului apropiat: trecerea de la povestea cu detinutul politic, care devine colaborator al Securitatii, la odiseea fantezista a unui intreg sat de evrei din mijlocul Europei ocupata de nazisti, care evrei se imbarca intr-un tren clandestin, ca sa ajunga in Palestina. Abia la (filmul ar trebui relansat in Romania cu acest titlu, corespunzator si celui international: Go, See and Become) Du-te, traieste si transforma-te ne-am putut da seama (in cronica de premiera din Observator cultural nr. 34-291) ca titlul deconspira „tema care unifica filmografia si biografia lui Radu Mihaileanu“: plecarea si ceea ce urmeaza. Este comanda magica a unei mame din Etiopia infometata a anilor ’80 catre fiul sau de noua ani, pe care-l da drept evreu si-l trimite, in cadrul unei actiuni umanitare internationale, sa traiasca in Israel. E o comanda de care ar trebui sa asculte si cineastul roman tinar care ramine in tara: sa plece… pe loc, traind, vazind si transformindu-se pe sine surprinzator, miraculos.