OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Campania „Mari Romani“ a televiziunii publice (adaptata dupa un format de succes marca BBC) si-a ales finalistii. Pe perioada verii, zece regizori romani au avut marea oportunitate de a realiza un documentar, de aproximativ 30 de minute, despre unul dintre primii zece „Mari Romani“, filmele avind asigurat din start un public extrem de numeros. Cele zece productii vor fi difuzate de TVR, doua cite doua, in septembrie si octombrie, fiecare finalist fiind prezentat si sustinut de cite o personalitate publica; cele cinci emisiuni vor include si dezbateri pornind de la activitatea personajelor portretizate. Patru regizori implicati in proiect ne-au dezvaluit cite ceva din culisele filmelor lor, ale caror subiecte pot genera controverse; daca trei dintre ei (Florin Iepan, Cornel Manolache si Alexandru Solomon) sint documentaristi reputati, cu multe productii la activ, al patrulea (Hanno Höfer) s-a impus pina acum doar prin scurtmetrajele sale de fictiune. Ceilalti regizori ai campaniei „Mari Romani“ sint: Laura Beldiman (Mihai Viteazu), Lucia Hossu-Longin (Richard Wurmbrand), Alexandru Maftei (Stefan cel Mare), Andrei Morosanu (Mircea Eliade), Camelia Robe (Mihai Eminescu) si Laurentiu Rusescu (Alexandru I. Cuza). (M.F.)

- Alexandru Solomon: „Carol I – si un «venetic» poate fi un bun roman“
Cind mi s-a propus sa imi aleg unul dintre primii zece „Mari Romani“, nu am ezitat prea mult. Nu sint monarhist, dar vad in Carol I genul de om serios, devotat si pus pe treaba, de care avem nevoie si astazi. Pentru ca am facut un film despre Caragiale (un contemporan al lui Carol) si despre exilul scriitorului roman la Berlin, ma interesa cum se vedea Romania din perspectiva regelui german care s-a mutat la Bucuresti. Si mai cred ca e foarte important ca romanii sa accepte ca si un „venetic“, un neamt, poate fi un bun roman. Nu singele, ci cultura pe care o adopti si ceea ce lasi in urma definesc apartenenta la o natiune, in sensul modern al cuvintului. La polul opus, mi-ar fi placut sa fac un film despre Gigi Becali, dar, cind am inteles ca formatul TVR presupune totusi un film angajat de partea personajului respectiv, am renuntat.

Filmul este un exercitiu impus, intr-un format cu reguli destul de stricte si, mai ales, cu un termen de lucru care, la prima vedere, mi s-a parut imposibil: in mai putin de doua luni trebuie scris, pregatit, filmat si montat un film de 30 de minute. Dar nu puteam refuza. Pe de o parte, faptul ca televiziunea publica invita realizatori si producatori independenti sa faca documentar trebuie incurajat. Nici noi, ca regizori, dar mai ales TVR, ca institutie, nu avem alta sansa decit aceasta – a deschiderii televiziunii catre piata libera a ideilor si a oamenilor. in al doilea rind, mi s-a parut ca e o cauza buna, ca societatii romanesti ii este util tipul de dezbatere pe care acest fals concurs ar merita sa il incite. in cele din urma, nu este un concurs intre personaje reale. Fiecare dintre cele zece personaje reprezinta, de fapt, in imaginarul colectiv, anumite valori. De multe ori, personajul a fost investit cu valori pe care nu le-a avut de-adevaratelea in timpul vietii. Eu cred in valorile pe care le reprezinta Carol I astazi, in 2006.

Filmul filmului despre Carol I este cel putin la fel de pasionant ca filmul insusi. in fiecare zi, la fiecare ceas, ne izbim de metehnele unei lumi pe care principele neamt a incercat sa o dreaga. Birocratia, dezordinea, felul in care institutiile publice inteleg sa te jupoaie de bani pentru ca vrei sa filmezi in incinta lor, desi le explici ca e vorba de un documentar, facut si el din bani publici – iata la ce sa tot meditezi. Mai ales Primaria Capitalei se dovedeste alergica la cinema si la televiziune. Taxele sale de filmare pe strazi sint prohibitive, Primaria avind pro-babil o strategie de a indeparta pe veci echipele de filmare din Bucuresti.

- Florin Iepan: „Nici nu intra in discutie imacularea lui Antonescu“
M-a interesat in primul rind atractia, inconstienta si aberanta, a romanilor pentru personajele istorice cu mina forte, cum sint Ion Antonescu sau Nicolae Ceausescu. Daca tara va trece printr-un alt moment de criza majora, mi-e teama ca un asemenea personaj ar fi din nou aplaudat si primit cu urale, la fel ca Antonescu dupa victoria din Crimeea.

Am fost sigur de la bun inceput ca Ion Antonescu va intra intre primii zece „Mari Romani“. Stiam cit de iubit este el, chiar daca acest lucru nu este incurajat: daca ceilalti noua sint cultivati oficial, maresalul este cultivat „pe sub tejghea“. Din punctul meu de vedere, Antonescu nu este un personaj controversat, lucrurile sint foarte clare: a fost un om care, cred eu, tinea sincer la tara si la poporul lui, dar si un om fara Dumnezeu, care a implicat Romania intr-o aventura cu consecinte foarte grave. Eu am facut in 1996, pentru Pro TV, filmul Ultimul „jidan“, si atunci am luat pentru prima data contact cu Holocaustul romanesc (pentru ca asa trebuie numit), care a avut niste proportii infioratoare si despre care romanii nu stiu mai nimic sau, daca stiu, nu se pot identifica cu miile de victime. Mentionez acum doar represaliile de la Odessa, din octombrie 1941, cind Antonescu insusi a ordonat uciderea a 20.000 de civili (femei si barbati, copii si batrini), a caror unica „vina“ era aceea de a se fi nascut evrei. Exista documente si marturii clare ce dovedesc aceste represalii, care reprezinta una dintre cele mai tragice si mai rusinoase pagini din istoria noastra recenta. Este barbar, neeuropean, sa iubesti un om care a condamnat zeci de mii de nevinovati la moarte, doar pentru ca este un patriot absolut. inainte de a fi romani, sintem oameni. M-a socat, de exemplu, filmul Oglinda (1993), in care Sergiu Nicolaescu l-a idolatrizat pe Antonescu (cu bani publici!), transformindu-l intr-un mare patriot si un mare erou.

Totusi, nu-mi propun sa-l „demolez“ pe Antonescu. Am sa incerc sa fac un film cit mai obiectiv si sa le ofer romanilor cit mai multe informatii, prezentate intr-un mod concis si transparent. Nu stiu daca voi reusi sa-i fac pe telespectatori sa se identifice cu victimele acestui personaj, dar e clar ca nici nu intra in discutie imacularea sa. Din pacate, un film credibil trebuie sa fie bazat si pe imagini, iar Holocaustul romanesc nu prea este reflectat in fotografii si filme de arhiva, spre deosebire de ce s-a intimplat, de exemplu, in Germania sau in lagarele de concentrare. Eu cred ca aceasta campanie isi gaseste menirea tocmai prin includerea in top a unui asemenea personaj, care dovedeste confuzia intre valori din mentalul colectiv romanesc si legatura foarte fragila pe care o avem cu adevarul. Repet, Antonescu este foarte popular, dar se cunoaste foarte putin despre el si, in masura in care poti lamuri o buna parte a populatiei, campania „Mari Romani“ este foarte utila.

- Cornel Mihalache: „Brancusi, cu o coloana vertebrala fara sfirsit“
Constantin Brancusi e un subiect la care ma reintorc ori de cite ori ma simt pustiit de prezent. Amintesc filmele Sculptorul (1994) si Brancusi (1996), facute de mine la Sahia, apoi anchetele tv Coloana – restaurare fara sfirsit, Nu ne mai tine coloana, in cutii – pentru anul 2000, S.C. Brancusi SRL si Alchimie cu patratel rosu. Acum a fost vorba de o provocare la care nu am re-zistat. Votul meu personal este pentru Brancusi. Si pentru ca, la un moment dat, prin octombrie, cineva va trimite lista de „Mari Romani“ la CNSAS – alaturi de ziaristi, profesori, citiva oameni ai bisericii si citiva politicieni –, ca sa vedem care dintre cei 100 au fost informatori ai Securitatii, eu cred ca Brancusi va iesi cel mai curat. Nu a facut politica, nu a fost comunist, legionar, antisemit, monarhist, carlist, nici macar agent Comintern, nu a dus razboaie, nu a cucerit decit arta moderna! A facut, ce-i drept, portretul unui rege, dar al „Regelui regilor“!
Am gasit un personaj foarte straniu. Pe cel care a tras cu tractorul de Coloana, in 1953. (Pentru ca era nevoie de fier vechi, in cadrul economiei socialiste incipiente. Si pentru ca atunci i se spunea, ca si astazi, „sula lui Tatarascu“.) Acum o luna, a pus o troita pentru Brancusi in cimitirul din Hobita, cu o mina de pamint de la mormintul lui din Montparnasse, ca sa aiba vizitatorii unde sa-i aprinda o luminare. La 53 de ani distanta de ’53, o constiinta a rabufnit. Mi se pare un gest de o eleganta rurala demna de un mare roman pentru un mare roman.

Caut cu disperare, la Academia Romana, documentele din 1951 ale sectiei conduse de Sadoveanu, in care Academia RPR refuza o pseudo-oferta a lui Brancusi. S-a scris despre ele, ziarul Gandul le citeaza zilnic, dar nu le-am vazut in original, asa ca nu pot pune baza pe vorbe. E ceva ilogic aici. Unii cercetatori spun ca aceasta oferta n-ar exista si ar fi o fabulatie. Altii citeaza cu text si pagina din documentele Academiei. Trebuie ca a fost ceva, altfel Brancusi nu ar fi cerut in 1952, dupa 48 de ani de stat la Paris (!), cetatenia franceza. De ce s-a privat atita timp de privilegiile pe care le ofera o cetatenie? Cu atelierele din Impasse Ronsin a avut intotdeauna probleme. Cu politia franceza, la fel. La cit de incapatinat era... De ce nu a rezistat pina la capat? Ce declic a fost atunci? Pe de alta parte, de ce sa fi pus pe tren toata opera lui strinsa in atelier, s-o trimita intr-un stat unde nu mai fusese de 14 ani? Cazuse monarhia, nu cunostea noul regim, iar Arghezi, care scrisese despre el, era la index – cine ar fi primit si cine ar fi avut grija de lucrarile lui? Trebuie sa aflu ce s-a intimplat.

De ce cred eu ca Brancusi e cel mai mare roman al acestui pseudosondaj? Dupa toate cite i s-au intimplat in viata si apoi, dupa falsurile care au aparut si vor aparea, dupa incercarea asta de demonetizare, de demitizare (Cumintenia pamintului a fost facuta o „idioata mongoloida“, in Playboy au aparut falsuri sub numele lui), in care opera sa este folosita ca sigla pentru banci si televiziuni, pentru bauturi racoritoare si spectacole de moda, nu pot sa spun aici decit atit: au romanii o vorba – „ai nostri ca brazii, cu mucii pa piept“. Un mare roman este acela care, stergindu-si flegmele posteritatii si ale tuturor oamenilor marunti care au vrut sa se ridice pe monumentul lui, reuseste sa ramina drept, cu o coloana vertebrala fara sfirsit, de-a lungul timpurilor.

- Hanno Höfer: „Contemporaneitatea Nadiei, un atu in dezbaterea finala“
in prima faza a proiectului, am fost rugat sa aleg intre doua personalitati, iar eu i-am ales pe Carol I si pe Nadia – doua subiecte cit se poate de diferite, dar la fel de interesante. Pe atunci, Nadia inca nu figura printre primii zece, era pe locul 11 sau 12, dar eu am ales-o, crezind ca o sa intre in top, ceea ce s-a si intimplat. Pornind de la ideea ca proiectul „Mari Romani“ este un joc, un exercitiu, al carui scop este mai degraba dezbaterea, decit clasamentul final, exista suficiente argumente pentru ca Nadia Comaneci sa fie luata in calcul pentru plasarea pe primul loc. E foarte bine ca singurul sportiv din „Top Ten“ este o femeie. Faptul ca e vorba si de o persoana contemporana il consider un atu in dezbaterea finala, iar mie imi usureaza un pic misiunea, pentru ca exista si alte mijloace de documentare decit, de exemplu, pentru un domnitor din secolul al XV-lea. Prezenta ei in top mi-o explic prin simplul fapt ca a revolutionat domeniul in care a activat, si prin aceasta a devenit cunoscuta in toata lumea. Formatul BBC-ului ii obliga pe regizori sa respecte niste norme, carora, in anumite conditii (timpul de pregatire foarte scurt), li s-ar putea spune constringeri. Oricum, pentru mine acest film este o provocare si intentionez sa argumentez cit mai convingator.

Avem nevoie de aceste filme?
Din nefericire, in momentul actual publicul romanesc detine informatii putine – si, adesea, eronate sau trunchiate – despre personaje istorice insemnate precum Carol I si Ion Antonescu sau despre un artist de talie mondiala precum Constantin Brancusi. Mai grav, perceptia asupra unor astfel de personalitati este deformata de fictiuni literare sau cinematografice si de diverse texte partinitoare, cu caracter (pseudo)istoric, aparute atit in perioada comunista, cit si din ’89 incoace. intr-un asemenea context, trebuie salutat faptul ca misiunea de a aduce portretele acestor oameni pe micile noastre ecrane a fost incredintata unor regizori profesionisti, cu teoria si practica documentarului bine insusite (dintre cei neinclusi aici, mai mentionez ca Laura Beldiman a studiat la Smith College din SUA si a lucrat pentru National Geographic, iar Lucia Hossu-Longin este realizatoarea serialului Memorialul durerii si are o lunga experienta in televiziune, la fel ca si Camelia Robe). Ei vor fi capabili, cred eu, sa discearna intre adevarul istoric si fictiune si sa prezinte onest, fara parti-pris-uri sau prejudecati, acele personalitati controversate, cu bunele si relele lor.

E dificil de estimat care va fi impactul filmelor documentare despre „Marii Romani“, dar nu incape indoiala ca, prin difuzarea pe principalul post al televiziunii publice, ele vor genera reactii acerbe, pro si contra. Consider ca avem nevoie ca de aer de astfel de dezbateri nationale, pentru ca recunoasterea europenitatii noastre trebuie coroborata cu asumarea istoriei recente a Romaniei, cu luminile si umbrele sale. Conservarea unor „adevaruri“ false sau incomplete, in speranta ca vom patrunde in familia europeana „mai curati si mai uscati“, este nociva si nu ne poate imbunatati in nici un fel viitorul. Asadar, aceste filme documentare sint imperios necesare si merita toata atentia noastra. (Mihai FULGER)