OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Un comunicat de presa preluat de mai toate cotidianele noastre anunta ca, in timpul „Sarbatorii cinematografului francez“ (Bucuresti, 15-17 sept., Brasov, 30 sept.-1 oct., Cluj, 7-8 oct., Iasi, 14-15 oct., Constanta, 21-22 oct.), cinefilii pot vedea, alaturi de pelicule realizate de regizori cunoscuti precum Claude Pinoteau (Les Palmes de M. Schutz), Claude Zidi (Astérix et Obélix contre César) sau Bertrand Tavernier (Ça commence aujourd’hui), filmele unor „tineri regizori“, „aflati la inceput de cariera“, precum Sólveig Anspach, Lionel Delplanque si... Eric Rohmer! Pentru cunoscatori, a fost gafa cea mai savuroasa a acestei a doua editii a „Sarbatorii...“.


Veteranul

Rohmer este, cum se stie (!), decanul de virsta al cineastilor francezi (n. 1920), autorul unui corpus de opere care, incepind din 1959, a imbogatit cinematograful francez cu cite un titlu aproape la fiecare an. Filmul sau, Conte d’automne, a fost printre cele mai gustate de publicul bucurestean, iar pasionatii acestui inainte-mergator de cursa lunga vor fi aflat deja ca Rohmer a trecut, o data cu cel mai recent film al sau (plasat in timpul Revolutiei franceze), si la facilitatile turnajului digital!

Conte d’automne este ultima parte a ciclului sau intitulat Povestirile celor patru anotimpuri – care a debutat cu Conte de printemps (1990), a continuat cu Conte d’hiver (1991, „episodul“ cel mai bun) si cu Conte d’été (1995). Cu citeva exceptii (in special filmele sale „in costume“ – La Marquise d’O, Perceval le Gallois...), filmografia rohmeriana cuprinde numai „cicluri“: Povestiri morale, Comedii si proverbe etc. In plus, ea e caracterizata si de o „reciclare“ a acelorasi actori: celebrii Fabrice Luchini, Arielle Dombasle sau Pascal Greggory fac parte din „familia Rohmer“, devenind cunoscuti prin rolurile interpretate, la inceput de cariera, in „povestirile“ lui E.R. si reaparind, adesea, in filmele sale. In Conte d’automne, eroinele sint jucate de Béatrice Romand si Marie Rivière; prima a debutat in Le genou de Claire (1970), unde avea rolul – nu tocmai secundar – al surorii mai mici a lui „Claire“, in timp ce a doua a fost protagonista de neuitat a emotionantului Le Rayon vert (1986, Leul de Aur la Venetia).
Oricit de „incintator“, de „amuzant“, Conte d’automne nu este un film important al lui Rohmer, ci doar o variatiune mecanica a faimoaselor sale chassés-croisés. Maestrul clavecinului bine-temporizat construieste, fara nici un efort, o intriga perfecta – un pic prea perfecta pentru a fi si convingatoare; dialogurile fals-naive, mereu inteligente, marivaudajul gratios si lipsa oricaror surprize – altele decit acelea vizibile de la o posta – fac din acest film unul ideal pentru fidelii neobositi ai lui Rohmer, insa usor inutil pentru misionarii Cinematografului-care-se-repune-in-discutie...


Debutanta

Sólveig Anspach reuseste, cu Haut les coeurs!, un film simplu, delicat, retinut, dar cu atit mai tulburator finalmente. Performanta ei trebuie salutata, mai ales ca povestea (o viitoare mama – extraordinara Karin Viard! – afla ca are un cancer la sin) putea glisa cu multa usurinta spre „melo“... Cu pudoare, Anspach dezvaluie numai acele lucruri absolut necesare intelegerii dramei, lasind tot restul in spatele elipselor. Filmul sau pare sa combine – nu doar scenaristic – intensitatea implicarii din Voi fi mama (1958) al lui Bergman cu detasarea eleganta din Cleo de la 5 la 7 (1961) al Agnèsei Varda; dincolo de aceste posibile referinte insa, Haut les coeurs! ramine o pelicula profund actuala, prinzind, cu naturalete, aerul timpului si tragediile cotidiene, care nu au nevoie de emfaza pentru a ne emotiona.


Consacratii

Cédric Klapisch este un regizor in voga – dovada si prezenta a doua filme ale sale in selectia „Sarbatorii...“: Peut-être (ultimul) si Un air de famille (cel mai premiat). Din pacate, primul nu a convins ca autorul Aerului de familie are un simt iesit din comun pentru S.F.: viziunea sa despre Parisul anului 2070 este marcata de clisee pitoresti – amalgam intre Le dernier combat (1982) al lui Besson si... Planeta maimutelor! –, partea de „psihologie“ fiind lasata (de izbeliste) in sarcina unor actori cabotini (Jean-Paul Belmondo) sau doar inexpresivi. Peut-être ramine un fel de „Multa imaginatie pentru nimic“, meritoriu mai curind pentru performanta scenografica. Un air de famille, in schimb, desi pastreaza citeva din „ticurile“ piesei de teatru pe care o ecranizeaza (unitate de timp si de loc, mult dialog etc.), este un film jubilator prin umorul sec al replicilor, prin ritmul perfect al actiunii si – nu in cele din urma – prin interpretarile impecabile. Cu „aerul“ ca nu face mare lucru, Klapisch ne restituie, de fapt, citeva momente de antologie furate cotidianului, „locurilor unde nu se intimpla nimic“. Filmul sau desface cu finete nodul incilcit al relatiilor de familie aratind, rind pe rind, lasitatea unora, agresivitatea altora, teama si indiferenta care au luat locul afectiunii. O capodopera de introspectie psihologica „la botul ciinelui“ – poate cel mai bun „aport“ la sociologia supravietuirii de la Traversind Parisul (1956) incoace...

Comme elle respire... de Pierre Salvadori contine, la rindul sau, citeva momente de umor burlesc care il fac irezistibil (vezi „scena cagulelor“). Povestea unei mitomane (Marie Trintignant, excelenta) care intilneste un hot (Guillaume Depardieu, foarte bun) care crede ca ea este o bogata mostenitoare, drept pentru care pune la cale rapirea ei, are intr-adevar ceva retro – unii au invocat numele Lubitsch... –, insa Salvadori surprinde mai ales in zona comicului-limita, ca atunci cind intra in scena parintii fetei, cu problemele lor pecuniare, sau cind hotii-rapitori se duc sa fure bijuteriile din casa unei batrine care a murit. Dincolo de montajul sofisticat si de fluenta rapida a scenelor de-nceput, filmul cistiga in interes din momentul in care kidnapping-ul devine o chestie „pe viata si pe moarte“, cind lejeritatea formulei se aliaza cu gravitatea actelor in sine – mereu la un pas de suprimarea fizica. Salvadori face nu doar un divertisment cu priza la public – unul din filmele cele mai simpatice ale „Sarbatorii...“ –, ci si o comedie neagra in cea mai buna traditie a genului, nicicind mai inspirata ca atunci cind vivacitatea scenariului trimite, in rastimpuri, la meditatia (printre sughituri de ris si deloc moralizatoare) asupra consecintelor.


Elvira si Europa

Ca si la prima editie, filmele au fost proiectate concomitent la doua cinematografe („Elvira Popescu“ si „Europa“), ceea ce a facut ca, din totalul de 9 pelicule, cinefilii bucuresteni sa nu poata vedea decit maximum 6 (trei titluri au fost proiectate de doua ori: Comme elle respire..., Promenons-nous dans les bois si Comme un aimant). Tot fata de prima editie, selectia a parut oarecum lipsita de filme-vedeta, multe din titlurile solicitate de Institutul Francez din Bucuresti – multicésarizatul Vénus Beauté (Institut), de pilda, sau La fille sur le pont – nefiind disponibile. Dupa editia de anul trecut (care a demonstrat ca formula „abonament+2000 lei/film“ aduce spectatorii in sali), ar fi fost de dorit ca Fête du Cinéma 2 sa fie un succes inca si mai mare. Nu ne ramine decit sa asteptam cu nerabdare editia a treia...