OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Hotel Rwanda
Drama, Marea Britanie – Africa de Sud, 2004
Regia: Terry George
Scenariul: Terry George si Keir Pearson.
Cu: Don Cheadle, Xolani Mali, Desmond Dube, Hakeem Kae-Kazim, Tony Kgoroge, Nick Nolte, Joaquin Phoenix, Jean Reno.
3 nominalizari la Oscar

„Cind oamenii ma intreaba de ce ii urasc pe tutsie, le spun sa ne citeasca istoria. Tutsie erau colaboratori ai colonistilor belgieni. Ei ne-au furat pamintul, ne-au sfisiat. Ei sint gindaci, sint criminali. Rwanda este pamintul nostru hutu. Noi sintem majoritatea. Ei sint minoritatea de tradatori si invadatori. Vom zdrobi infestarea. Vom nimici rebelii… Aici RTLM, radioul puterii hutu. Fiti atenti! Stati cu ochii pe vecinii vostri!“

Asa incepe filmul lui Terry George, pentru a arata ca fiecare razboi incepe cu un motiv serios si fiecare catastrofa cu o amenintare. Povestea despre Rwanda nu e deloc una simpla si probabil tocmai de aceea alegerea regizorala este una lipsita de dramatism si chiar pe alocuri de dinamism, lucru ce poate parea plictisitor si usor surprinzator din partea unuia ca Terry George, aflat dupa un film ca In the Name of the Father (1993), al carui scenariu l-a semnat. Povestea lui Paul Rusesabagina, directorul local al unui hotel belgian Sabina, care in timpul ultimelor zile de pace rwandeza se trezeste cu casa plina de refugiati tutsie si se hotaraste sa-i salveze de la moarte, este spusa saracacios.

Regizorul pare ca vrea sa zica: daca va cutremura ca mai ieri in Rwanda a avut loc un genocid in care peste un milion au fost ucisi si daca va impresioneaza ca un om a reusit sa-i salveze pe alti peste o mie, ei bine, asta s-a intimplat. Alegerea lui se asorteaza perfect cu intimplarea in sine, dat fiind ca in 1994 nimeni din lumea civilizata nu parea sa bage prea bine de seama ca in Rwanda, in citeva zile, peste un million de oameni au fost exterminati prin injunghiere. Filmul lui Terry George pare, oricum, mult prea modest ca sa ii incapa pe acesti peste un milion si atunci isi reduce aria la Hotelul Des Milles Collines si la cele citeva familii de opresati ce isi gasesc refugiul acolo. Privind dinauntru, din spatele usilor inchise unde cei citiva amariti incearca cu disperare sa nu fie nimiciti macar pentru inca o zi, nici nu poti prinde suflul atrocitatilor. Oamenii ucisi in plina strada par foarte departe, impuscaturile izbucnesc si se opresc, militiile vin si pleaca si de fiecare data celor din hotel le trece moartea pe la ureche, fara insa ca noi spectatorii sa fim excesiv de expusi la toate acestea.

Explicatia acestor precautii vine destul de repede, cind un ziarist american reuseste sa transmita imagini cu oameni taiati cu satirul in plina strada. „Daca cei din vest vor vedea aceste lucruri, vor spune «Doamne, cit de ingrozitor!» si apoi se vor intoarce la farfuria din fata lor,“ spune el cu un sentiment de rusine. Stiind toate aceste lucruri, Terry George nu incearca nimic din trucurile lui Ridley Scott al carui Black Hawk Down va putea fi cu greu uitat de cineva. El incearca doar sa spuna citeva lucruri despre eroismul de care a putut Paul Rusesabagina sa fie in stare cind a gasit zi de zi cite un compromis pentru a-si tine prietenii tutsie in viata, de la a-i cumpara pe toti cu o suta de mii de franci pina la a-i invata cum sa manipuleze sensibilitatea vest-europeana. Un razboi se poate cistiga si cu o camasa curata si cu un ton calm, daca ai intonatia potrivita la telefon. „Sunati-va prietenii din strainatate si spuneti-le ca veti muri. Si luati-va ramas bun de la ei.

Dar atunci cind o faceti, vorbiti ca si cum i-ati tine de mina la telefon. Ei trebuie sa stie ca daca lasa acea mina, veti muri.“ Si astfel, in dramatismul filmului nu ramine decit chinul si suferinta celor care lupta din pur instinct de conservare, fara sperante si numai pentru ca e firesc sa te temi de moarte. Dintr-un sentiment fin de culpabilitate, regizorul lui Hotel Rwanda reuseste sa-si faca filmul sa se abtina de la a se bate cu pumnii in piept si-si deapana povestea cu decenta si cu un absolut respect pentru ea. Nu devine un film rotund, nu cauta sensuri acolo unde le-a gasit doar pe sfert si tot ceea ce spune este spus cu jumatate de gura. In mod ciudat insa, la final ai sentimentul acut al ororii pentru ca te face sa te simti neinchipuit de obosit si sa gindesti in clisee: „De ce sint oamenii atit de cruzi?“ Da, chiar!? Si de asta Hotel Rwanda, un film jucat extraordinar si tinut permanent intr-o tonalitate abia auzita, nu te face sa te ridici de la masa, doar sa inghiti ceva mai greu.