OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nedreapta executie a recentului remake dupa Psycho a readus in prim-plan doua dintre cele mai agasante automatisme ale criticii de film: cultul pentru originale si reactia pavloviana impotriva oricarei copii. Fara sa-si bata prea mult capul, cronicarii au scos de la naftalina capodopera lui Hitchcock, s-au inchinat la ea ca la o icoana, dupa care, de parca ar fi jurat razbunare celui care ar fi atentat la unicitatea ei, au inceput sa taie in carne vie. N-a mai curs sos de ciocolata ca-n faimoasa scena de dus, ci doar multa, risipitor de multa cerneala. De pe urma ei, n-am aflat decit ca Vince Vaughn nu e Anthony Perkins, ca Anne Heche nu e Janet Leigh, ca Van Sant nu e Hitchcock si ca, ce mai tura-vura, oricit de fidel ar fi el, Psycho ’98 nu e nici pe departe Psycho ’60. Ce nevoie mai aveam de o demonstratie cita vreme autorii erau atit de siguri de concluziile lor?


The Talented Mr. Ripley vs. Plein soleil

Si iata ca istoria se repeta, pentru ca, asemeni noului Psycho, The Talented Mr. Ripley* adapteaza, la rindu-i, un roman deja ecranizat. Fatalitate. Cinefilia autohtona (sesizati nuanta!) scoate pe tapet „originalul“ din 1959, pe numele lui francez Plein soleil – ce-i drept, mai putin faimos –, iar restul il puteti citi si cu ochii inchisi: Matt Damon nu este Alain Delon, Gwyneth Paltrow nu e Marie Laforêt, Anthony Minghella nu e René Clément etc. Traiasca Plein soleil! (pacat de Jude Law – el e singurul care nu e condamnat sa odihneasca in umbra lui Maurice Ronet.) Si cronica-i gata. Minimum de efort, maximum de sentinta. Dar, in ceea ce ne priveste, o certitudine: filmul lui Clément e palid pe linga cel al lui Minghella (al carui debut, Truly, Madly, Deeply, ramasese cel mai bun film al sau – Pacientul englez fiind, evident, cel mai prost). Nu neaparat pentru ca le-am fi masurat pe amindoua cu rigla hitchcockiana si i-am dat cistig de cauza celui din urma. Si nici pentru ca ne-am dus glont la romanul inspirator si i-am dat din nou cistig de cauza lui Minghella. Adevarul gol-golut e ca Plein soleil se resimte, astazi, la patruzeci de ani de la premiera, raminind doar un policier cu ochi albastri-delonieni, in vreme ce The Talented Mr. Ripley improvizeaza pervers si pasionant, ca-ntr-un neincetat jazz session, desi prefera si, totodata, risca sa lase actiunea in Italia acelorasi „demodati“ ani ’50.


The Talented Miss Highsmith

Inainte de a fi insa remake-ul care de fapt nu e, The Talented Mr. Ripley este adaptarea romanului omonim al Patriciei Highsmith (scris in 1955), primul dintr-o serie de cinci dedicate aceluiasi erou: Ripley Under Ground (1970), Ripley’s Game (1974), The Boy Who Followed Ripley (1980) si Ripley Under Water (1991).
Prima „crima“ a Patriciei Highsmith dateaza insa din 1950 si poate ca n-am fi adus vorba daca ea n-ar fi fost adaptata pentru marele ecran, un an mai tirziu, de insusi Hitchcock, in Strangers on a Train. E adevarat ca maestrul nu a indraznit sa filmeze decit unul dintre cele doua asasinate comise in carte, dar il iertam pentru ca a pastrat acele extrem de fine aluzii (homo)sexuale – temerare in epoca, dar existente in roman. N-ar trebui, asadar, sa ne mire faptul ca le regasim, intr-o forma mult mai accentuata, si in filmul lui Minghella, desi multora li s-au parut abuzive, senzationaliste si chiar gratuite. Ginditi-va insa de doua ori inainte de a fi siguri ca Ripley n-are nici o legatura cu homosexualitatea reprimata a eroului, ca metafora pentru comportamentul sau aberant. Daca sinteti convinsi ca filmul nu e altceva decit un thriller despre obsesia criminala si dorinta cuiva de a-si insusi mult mai tentanta identitate a altuia, va dau un indiciu: Patricia Highsmith era lesbiana. Sau, ma rog, bisexuala.

Desigur, nu in sexualitatea domnisoarei Highsmith a stat geniul ei, ci in declaratii nonsalante de tipul: „Gasesc fascinatia publicului pentru justitie destul de plictisitoare, daca nu chiar artificiala. Pentru ca, in realitate, nici vietii, nici naturii nu-i pasa daca se face dreptate sau nu“. De-aici si ideea de a consacra o serie unui personaj negativ caruia alti scriitori de romane politiste nu-i dau decit sansa de-a straluci o singura data. De-aici si fascinatia Patriciei insesi pentru eroul (sau alter ego-ul!) ei, pe care Richard Corliss de la revista Time il defineste ca un „Dorian Gray al crimei“: timp de 36 de ani, cit trec de la actiunea din primul roman si pina la cea din ultimul, Ripley nu imbatrineste decit cu 10 ani!

Patricia Highsmith a platit insa scump; nu atit aceste indrazneli narative, cit faptul ca inca din anii ‘50 a parasit America pentru Europa, unde a fost intimpinata ca o adevarata romanciera, si nu ca o scriitoare de carticele politiste. A avut iubiti de ambe sexe, dar a murit singura, in 1995, fara ca romanele ei sa aiba un publisher pentru America si fara ca vreunul dintre ele sa mai fi fost ecranizat peste Ocean: The Talented Mr. Ripley este primul, dupa Strangers on a Train. Michael Tolkin, autorul scenariului pentru The Player (alt film in care criminalul scapa nepedepsit!), a numit-o „cel mai bun expatriat, dupa Henry James“. Acestui exil ii datoram, probabil, si inclasabilul personaj Thomas Ripley.


Ripley, Madly, Deeply

Pare imposibil ca am ajuns pina aici, fara sa fi vorbit prea mult despre el. Asadar: Ripley este un baiat de 20 si ceva de ani, sarac si orfan, care poseda un real dar al imitatiei si al inselatoriei. Gratie lui, cistiga increderea unui multimilionar newyorkez care-l ia drept coleg de scoala cu fiul sau, Dickie Greenleaf, si-l trimite in Italia, pe urmele acestuia, pentru a-l convinge sa se-ntoarca. O data ajuns in Mongibello, Ripley e sedus de „la Dickie vita“, de indolenta, de sarmul, de banii, de risul, si, nu in ultimul rind, de bronzul lui... Asa incepe cartea, dar din acest punct, filmul devine mult mai „seducator“ si mai interesant, cel putin pentru urmatoarele trei sferturi de ora, in care Dickie Greenleaf isi gaseste interpretul ideal in Jude Law. E pentru prima oara cind il vedem pe actorul britanic rizind cu adevarat intr-un film, iar felul in care o face ne transforma, pe noi, spectatorii, in potentiali Ripley. E un efect de-o perversiune comparabila cu cea de care se fac „vinovate“ atit romanul, cit, mai ales, filmul: aceea de a-l lasa pe criminal in libertate, cu banii victimei si multumiri (!) din partea tatalui acestuia. Ripley este un ticalos, cu siguranta, dar unul suav, pe care-l invidiezi pentru spontaneitatea reactiilor, pentru felul in care reuseste sa iasa, intotdeauna, din situatii aparent fara iesire. (Intr-un fel, bizar, il intelegi, asa cum il intelegeai si pe Norman Bates – facem ce facem si ajungem tot la Psycho. E inevitabil: pina si genericul „in dungi“ ramine tributar esteticii lui Saul Bass, geniul care a designat majoritatea genericelor hitchcockiene.)

Exista o astfel de scena in film in care Ripley e depasit de evenimente si la doar citeva fractiuni de secunda de a fi demascat: il vedem pe Matt Damon cum devine, literalmente, straveziu, dupa care isi revine imediat si preia controlul situatiei. Fie si numai pentru acest moment de suspans, impecabil decupat, care l-ar face invidios si pe Hitchcock, Damon merita toata stima noastra. Pentru ca, recunoastem, initial nu prea il vedeam in rol. Mai ciudat e faptul ca unora li se pare, in continuare, ca a fost total neadecvat. Sigur, nimic nu te impiedica sa te gindesti cum ar fi aratat filmul cu Tom Cruise sau Leonardo DiCaprio in rolul lui Ripley. Dar asa cum se spune ca toti autorii de romane politiste sint „criminali“, tot asa actorii sint niste impostori, niste mincinosi, care – culmea! – sint platiti pentru a-si insusi identitatea altuia. Cu alte cuvinte, niste Ripley. De fapt, Ripley ar trebui sa fie proba de foc a fiecarui actor, indiferent cum ar arata el.
Desi unii sustin ca ar fi poate „cel mai bun film al lui Hitchcock pe care maestrul nu l-a facut niciodata“, incercati sa vedeti The Talented Mr. Ripley pentru ceea ce, cu siguranta, este (in opinia revistei Premiere, editia americana): „fundamentalul thriller hitchcockian pentru aceasta epoca ambivalenta sexual.“

––––––
* The Talented Mr. Ripley. 1999. De Anthony Minghella. Cu Matt Damon, Jude Law, Gwyneth Paltrow, Cate Blanchett, Philip Seymour Hoffman, Jack Davenport, Sergio Rubini. Distribuit de New Films International.