Autor: 
Categoria: 
Dragă Cristina Hoffman, dacă punem în paranteză o întîlnire a diriguitorilor cinematografici din ţările fostului bloc sovietic, de prin 1957-1958, cîţi ani au trecut de la un precedent filmic veritabil la Sinaia?
N-am numărat anii, dar probabil că
trebuie să ne întoarcem la Carol I.
Cum a fost descoperit Noul Val
Într-adevăr, sînt aproape
97 de ani de cînd Grigore Brezeanu, aflat aici, la Casino, a
primit invitaţia la recepţia de la Peleş – cea dintîi
festivitate de premiere a unui film românesc: Ordinul Bene
Merenti pentru Independenţa României. Filmul fusese proiectat
de două ori în avanpremieră la castel, iar suveranul
exclamase după proiecţie: „Bravo, tinere, ai reuşit!“.
„Tînărul“ avea doar 20 de ani. Cum ar putea adolescenţii
care şi-au încercat acum talentele, la Aristoteles Workshop,
să rupă blestemul acestor goluri istorice, fiindcă Grigore
Brezeanu e încă fără urmaşi, ca debutant cu un lungmetraj
de ficţiune cu mult înaintea vîrstei de 30 de ani?
Înainte de Aristoteles Workshop,
am avut numai experienţa descoperirii unor tineri trecuţi bine de
20 de ani, dacă nu şi de 30: Cristi Puiu şi Cristian Mungiu. Era
în toamna anului 2000 cînd am venit de la Paris la
Bucureşti împreună cu Marie-Pierre Macias, pe atunci
directoare la Quinzaine des réalisateurs de la Cannes. Şi am
vizionat, printre altele, filmul Marfa şi banii, în condiţii
tehnice proaste – se lucra încă la montaj şi mixaj. Şi
ne-a izbit pe amîndouă, ne-a cîştigat acel film – pe
ea, poate mai puţin, pe mine, mai mult; fiind născută aici, fiică
a unui documentarist de la Studioul Sahia, ştiam ce soi de producţii
avem în România. Băiatul ăsta e dischizător de drumuri
noi!, am zis. Asta, în timp ce organizatorii de la Festivalul
DaKINO – unde fuseserăm invitate în juriu – se plîngeau
că n-au nici un film românesc pentru proiecţiile cu
lungmetraje. – „Ba există un film, pe care noi l-am văzut.“ –
„Care?!“ –„A...! Păi nu prea... Crezi tu?!“ – „Da, am
zis, cred eu!“ Pe urmă, se ştie ce s-a întîmplat cu
filmul...
Numai de rău în ţară (exceptînd Noua Critică incipientă), de bine doar la Cannes şi la alte festivaluri internaţionale! Dacă se debutează atît de greu în România după 30 de ani, repet întrebarea: ce şanse are la noi debutul cu un lungmetraj înaintea acestei vîrste, pentru care pledează orice dicţionar cinematografic?
Nu ştiu, fiindcă la fel de greu am
reuşit să obţinem un Premiu Special la DaKINO 2000 pentru primele
trei scurt- şi mediumetraje pe care le prezentase Cristian Mungiu. A
trebuit să ne luptăm din greu ca să impunem acel premiu, fiindcă
erau cîţiva membri în juriu – nu le mai citez numele –
care nu înţelegeau deloc ce vrem noi.
Cum se face un festival european profesionist
Şi „ce vreţi voi“ – îl
vizez şi pe Dan Nuţu cu această întrebare –, de-aţi venit
de la Paris sau de peste Ocean ca să ne semnalaţi că Sinaia are o
vocaţie filmică?!
Locuind la Paris, am urmărit de-a
lungul anilor un Festival des films de l’environnement, finanţat
de L’Île de France şi găzduit anual de un cinema mitic,
numit exotic „La Pagode“. Fiind apropiată de directoarea
Dominique Letexier, m-am inspirat din acel ansamblu de date, cu
gîndul unor sucursale, şi m-am gîndit să încep cu
România, găsind că Sinaia ar fi cel mai bun pandant pentru
„La Pagode“ şi pentru L’Île de France. Am preluat o
parte din filmele ultimelor două ediţii ale festivalului parizian,
adăugînd unele mai noi, în ordinea ocupaţiei mele din
ultimul timp: preselecţia filmelor din Europa Centrală şi de Est
pentru Semaine de la critique de la Cannes şi pentru Festivalul de
la Berlin. Aşa am întrunit aici filmele pe care am înţeles
că le apreciezi la superlativ, ca Renard et L’Enfant al lui Luc
Jacquet, cunoscut şi în România după La marche de
l’empereur, sau Cursed for Gold al lui Olivier Weber, realizator pe
care l-am invitat să vină în persoană la Sinaia, ca
moderator al celor trei mese rotunde organizate, ca şi miniconcursul
Aristoteles Workshop, paralel cu proiecţiile. În aceeaşi
linie, am adus Les Animaux amoureux de Laurent Charbonier, cu care am
deschis suita, precum şi filmele cu care o vom încheia, venind
din alte zone ale planetei şi însoţite, la rîndu-le, de
realizatori: Saving Luna din Canada, Strawbery Fields din Israel şi
altele.
Nici un film românesc, din 16
Numai producţii de vîrf:
documentare, dar şi filme eseistice sau de ficţiune, tangente cu
problematica mediului. Primele două pe care le-ai citat sînt
un fel de coperţi ale întregii selecţii: fabulosul
documentaristic al filmului lui Jacket, despre prietenia dintre o
fetiţă de 7 ani şi o vulpe din pădurea vecină, şi, invers,
documentarismul fabulos al filmului lui Olivier Weber (macerarea
Terrei de către maşini şi de mîinile oamenilor). Cu
observaţia – care e o laudă în plus la adresa
selectivităţii voastre, dar şi un oprobiu pentru responsabilii
prin lege de stategiile breslei locale – că, alături de cele 4
filme din Franţa, 3 din Canada, 2 din SUA şi cîte unul din
alte şapte tări, nu s-a putut înscrie nici o producţie de
gen românească.
Un festival prezintă filme existente,
nu poate produce pe loc decît exerciţii improvizate pentru
viitorii cineaşti. Pe altele, le poate cel mult stimula prin modul
în care le selectează pe cele existente. Efect pe care contăm
în viitor. N-am făcut o cercetare de ultimă oră a producţiei
locale, dar producînd şi noi de trei ani filme de atelier la
Aristoteles Workshop de la Sibiu, îi cam ştim implicit pe
documentariştii maturi din ţară. Noi încercăm să-i şcolim
pe foarte tinerii amatori într-un cu totul alt raport cu genul
documentar. Documentarul de la Bucureşti e, de regulă, reportaj sau
informaţie utilitară, uneori onorabilă cultural, dar nu mai mult –
cînd nu e de senzaţie televizorică.
„Toţi regizorii din ţară, în afară de Nicolaescu“
Dragă Dan Nuţu, încă de la
prima ediţie a Workshopului de la Sibiu şi, o dată în plus,
aici, la Sinaia, m-a impresionat cu cîtă naturaleţe şi cît
de eficient ai trecut – tu, un actor de film, o vedetă de
prim-plan care a impus un suprapersonaj atipic în filmele
anilor ’60 – la rolul de manager, animînd echipa, alături
de Cristina Hoffman, şi ocupîndu-te implicit de echipamentul
tehnic, de aparatură şi de ustensile.
Pentru că îmi place. M-am regăsit pe mine însumi de acum 30 de ani, cînd am ajuns în echipa profesorală de la fostul IATC, adus acolo de Sanda Manu, după ce fusesem lăsat repetent ca student, fiindcă eram tot timpul la filmări.
Filmări – să le spunem adolescenţilor de azi – pentru Duminică la ora 6 de Lucian Pintilie, pentru Meandre de Mircea Săucan şi pentru Dimineţile unui băiat cuminte de Andrei Blaier, în premieră tustrele pe parcursul a doi ani: 1966-1967.
Pe urmă, înainte de a „fugi“, am lucrat cu aproape toţi regizorii din ţară, în afară de Nicolaescu.
Cum ai fi putut să-i onorezi altfel pe cei dintîi?!
Ca să revenim, devenisem asistent la Institut, la clasa de actorie a Olgăi Tudorache. Dar n-am fost niciodată năuc după actorie. O făceam, îmi plăcea s-o fac, dar nu muream după ea.
Ţi-ai scris singur, de fapt, un suprarol, trecîndu-l tacit din film în film, rol pe care acum pari a ţi-l regiza singur, dincoace sau dincolo de ecran.
Hai să-ţi spun de unde mi se trage.
După ce am refuzat repartizarea oficială, ca absolvent al
IATC-ului, am ajuns la Teatrul Naţional din Iaşi, unde am jucat
timp de un an de zile cîteva roluri mărunte, dar îmi
petreceam zilele mai ales la subsolul teatrului, în atelierul
de tîmplărie. Acolo, inspirat cumva de secvenţa finală din
filmul lui Liviu Ciulei, Pădurea spînzuraţilor, cu Ana Szeles
şi Victor Rebengiuc, m-am ambiţionat să fac eu însumi o masă
din lemn. Fără cuie. Ceea ce am reuşit, dovedindu-mi mie însumi
că sînt îndemînatic. Eram mai mîndru, pe
vremea aia, de masa mea de lemn decît de căcaturile de pe
scenă.
Platforma „minimalismului“, mutată în documentar
Asta, ca racord la ustensilele de care
te ocupi la Workshop, dar cum e cu pedagogia pe care o practici aici?
Am exersat această pedagogie 3-4 ani
la IATC, din anul I în anul IV al unei promoţii. Unii studenţi
îmi displăceau total, pe unul ar fi trebuit să-l dau afară
(a făcut carieră mare, ca erou de serial procomunist, iar
postdecembrist, ca director de teatru). Iar celor dotaţi le spuneam
deseori ceea ce învăţasem de la regretatul Vasile Niţulescu:
„Vreau să nu faci nimic în această scenă!“. „Să ştii
să fii anonim!“, îmi răspusese marele dispărut cînd
eram la Teatrul Mic, la cîţiva ani după ce-l întrebasem
ce-i primordial pentru un actor bun. Pe cît de absurdă pare,
pe atît de mult m-a marcat această definiţie. Pentru că cel
mai greu e să-ţi poţi permite să nu te pui în faţă, cum
vrea tot actorul. Să treci prin cadru „fără a-ţi lăsa
amprentele“ la vedere, „fără să dai cu pumnul“, şi totuşi
să fii, să exişti filmic. Rareori, în cinema-ul veritabil,
numai cîte un geniu ca Jack Nicholson poate să joace „dînd
cu pumnul“. Altfel, totul e o caznă silnică, la care nu te poţi
uita, cum nu mă uit eu la o Meryl Streep, despre care nu zic că-i o
actriţă proastă, dar pe mine nu mă interesează deloc, pentru că
nu aduce pe ecran decît făcătură.
Eşti un precursor al „minimalismului“ Noului Cinema.
Nu-i o platformă uşor de îngurgitat,
fiindcă tot omul vrea să fie memorabil, măcar pînă a doua
zi, pentru rolul lui din telenovela serii precedente. Să se spună:
ce bine era ăla! Şi eu nu cred că ceea ce am spus înainte se
poate învăţa, decît dacă ai o predispoziţie în
acest sens sau dacă ştii să treci cu folos prin greşelile
proprii, dacă ai mintea să le vezi. Să faci din ce în ce mai
puţin, numeric, e o şansă. Şi mi s-a confirmat vorba Sandei Manu,
care spunea că un bun pedagog „fură“ de la studenţi. Le vedeam
ingenuitatea, prospeţimea molipsitoare şi le vedeam prostia, pentru
că din filmele proaste poţi de multe ori învăţa mai mult
decît din cele bune. Asta, dacă îţi dai seama că tu,
ca profesor în ale artelor – nu discutăm alte pedagogii –,
nu poţi să le dai prea mult studenţilor, poţi doar să-i
corectezi pe ici, pe colo, să ştergi o virgulă, să pui două
puncte, nu punct, să le furnizezi nişte trucuri ale meseriei.
Un palmares al adolescenţilor cinefili
În încheiere, fă-ne
favoarea de a comenta palmaresul comunicat de Oana Darie, studentă
în anul II la ceea ce ar trebui să se numească, la UNATC,
„Scenaristică-Filmologie“ (cum preconiza regretatul Florian
Potra), nu „Comunicaţii Audiovizuale“ (cum neinspirat a fost
rebotezată secţia), studentă căreia vă felicit că i-aţi
atribuit un rol-cheie în dispeceratul Workshopului şi în
comperajul de pe podium al proiecţiilor. Din cele 29 de oferte prin
e-mail, au fost premiate, prin votul elevilor de la liceul din Sinaia
(excelentă idee!), cinci filmuleţe de gen ale pasionaţilor
adolescenţi: Marele Premiu, ex-aequo, le-a revenit Bernadettei
Chisarău, de la Timişoara, pentru Apa, şi Andreei Mironiuc, de la
Piatra Neamţ, pentru Doza. Adrian Ardelean, de la Arad, realizatorul
clipului Plastic Kills, a primit atît Premiul „Hotnews“,
cît şi un premiu de fotografie. Premiul „Cod Verde“ al
Grupului Realitatea-Caţavencu a fost primit de Diana Ţăţârcă,
din Constanţa, în vîrstă de 15 ani, pentru Think Green.
În fine, această hartă cinefilă e completată la Cluj,
printr-o Menţiune Specială: Andrea Purdea, de numai 13 ani, pentru
clipul Recycle.
Regăsesc bucuria de acum 30 de ani,
cînd vedeam că, atunci cînd corectezi „o virgulă“,
ceva se întîmplă cu acel student. Bucuria mea de atunci,
şi de cînd am făcut masa mea de lemn, o retrăiesc aici, ca
şi la Sibiu. Uneori, în travaliul care precedă bucuria, te ia
gura pe dinainte, chiar dacă nu e căderea ta să te pronunţi, şi
zici, de pildă: „filmul tău nu lucrează, ce faci tu cu el e
treaba ta, eu nu-ţi spun să-l schimbi, îţi spun numai ce
gîndesc“. Iar uneori se întîmplă mici minuni, în
consecinţă. Cum s-a întîmplat, nu neapărat aici şi
acum, fiindcă la această ediţie de la Sinaia am primit clipurile
prin e-mail, dar s-a petrecut la Sibiu, cu premii ulterioare la
Locarno, şi nu numai. Cum sigur se va putea întîmpla la
Sinaia 2, 3 ş.a.m.d.
Să sperăm că prezenţa ministrului Theodor Paleologu şi cuvîntul său introductiv au fost de bun augur, că numărul sponsorilor va creşte, de preferat într-o ordine îmbunătăţită (deocamdată au fost: Discovery Channel, Avis, CNC, Primăria Sinaia), şi că numărul cineaştilor români prezenţi îl va egala pe al celor străini, ei întrunindu-se împreună la o masă rotundă profesionistă, nu doar tematică.
Etichete:
RSS Feed
Newsletters