OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Explicatiile lui Laurentiu DAMIAN, presedintele juriului UCIN, care a refuzat atribuirea Marelui Premiu filmului Moartea domnului Lazarescu

Draga Laurentiu, ar fi mai intii o intrebare 0: de ce vorbim cu „draga“, cind sintem de vreo patru ani inamici publici intr-un razboi pe fata? in ce ma priveste, am o justificare: am fost membru al unui juriu care ti-a acordat un Mare Premiu cind erai student, apoi eram in redactia unei reviste in care ai debutat ca publicist filmolog s.a.m.d. Dar cum e posibil sa continuam comunicarea cu „draga“, dupa episodul Premiilor UCIN, in a caror odiosenie ai jucat un rol nodal si despre care am scris atroce? E adevarat ca, in enclava anomaliilor exacerbate care ne cuprind si pe noi, nu vom mai putea purta azi un dialog, ca la inceputul anului, cind, ca prorector la UNATC, te-ai desprins putin de „ai tai“ si ai raspuns in paginile revistei de fata la intrebarea Cine a suspendat CineMAiubit 10?

- Alegatia atroce a criticului
Acum am convenit sa reglementam razboiul sub forma unei duble salve de artilerie, cu sirurile de intrebari si raspunsuri ca monologuri separate. Drept care incep si continuu astfel:
1. De ce n-ai demisionat din functia de presedinte si chiar din cea de membru al juriului UCIN, dupa ce Mihnea Gheorghiu (il scutesc de data asta, de dragul tau, de epitetele cu care-l congratulez de regula) a taiat de pe lista Marele Premiu acordat filmului Moartea domnului Lazarescu (amanunt pe care l-am aflat inca de la inceputul lunii martie, de la un simplu membru al juriului, la iesirea de la o vizionare la Hollywood Multiplex)?
2. Dar cum de-ai acceptat sa conduci un juriu format, ca in fiecare an, din aceiasi servitori atestati ai mediocratiei din bransa, presuri uzate ale presului viager al UCIN, de la A la V, de la Stefan Antonescu la Stefan Velniciuc, un juriu din care nu mai facea parte nici un regizor, iar critica era reprezentata de laudatoarea filmului Despre morti numai de bine, Irina Nistor?

3. Nu-mi fac iluzia ca ai fi putut pretinde ca, potrivit statutului, lista premiilor propuse de juriu sa fie nu decapitata fara drept de apel de presedinte, ci supusa discutiei si votului Comitetului Director sau al Consiliului. Stie toata lumea ca la UCIN nu functioneaza nici un statut si nici o lege, decit acelea ale clanului orwellian (ai fost martor in sedinta Consiliului din 2002, la care nu mi s-a dat cuvintul, desi eram si membru al Comitetului Director, sedinta la care n-a luat nimeni cuvintul dintre membrii Consiliului, dar s-a votat excluderea mea, care nu intra deloc in atributiile Consiliului s.a.m.d.). |ntrebare: cunosti alta cale de a scapa de acest pol al raului si de axa raului UCIN-UARF, decit conturnarea lor prin lege, prin inchiderea legala a robinetului de finantari nemeritate, cu care mafia isi plateste voturile?

4. Ce-ar fi de facut, in genere, cu solemn intitulata „Uniune a Cineastilor din România“, cu tot ce implica asocierea numelui tarii la aceasta coterie monumentala? Fiindca, in afara de prelungirea celui de-al saselea mandat prezidential al lui Mihnea Gheorghiu, de la trei la patru ani (felicitari, banuiesc ca ai fost in sala si ai votat pentru!), perspectiva este opturata de actualii sai locotenenti si clantai, de el insusi numiti si platiti, Constantin Pivniceru, Florin Mihailescu, Nicolae Cabel, de Ioan Grigorescu, predecesorul tau din 2002 la presedintia juriului, complice din capul locului la malversarea acelui Palmares, cei citati, dar si altii in aceeasi linie pregatindu-se energic de succesiune.
5. Cum iti explici psihic, nu moral, ca la discutarea Ordonantei trimise Parlamentului in vara trecuta, asociatia tinerilor cineasti, ACRO, de coniventa cu mai marii UCIN-ului si ai UARF-ului, s-a multumit cu un loc pe strapontina si cu un vot din sapte, marsind in sensul mentinerii sistemului corporatist de reprezentare a profesionistilor in organismele institutiei publice, ceea ce a dus la cel mai descalificat Consiliu de administratie al CNC? Iar chiar cind ii inviti postfactum la discutarea consecintelor „strigatoare la ceruri“, e imposibil sa-i urnesti pe fostii tai studenti, rasfatati de noi sub titulatura Al patrulea val, imposibil sa-i scoti din cercul vicios al aspectelor finantiste ale legii, cu care se declara multumiti sau resemnati, „restul“ nemaiinteresindu-i deloc.

- Confesiunea asimetrica a regizorului
1. Nu am sa explic acum relatia noastra. Nu sintem dusmani. Nu am fost niciodata. Am apreciat mereu punctul tau de vedere, chiar cind era imbibat de tot felul de ingrediente ce nu au de-a face cu fenomenul critic. Asa ca trec direct la punctul 1 si voi raspunde tot in cinci puncte, dar asimetrice. As vrea sa-ti spun ca, dupa decernarea premiilor UCIN, am purtat o discutie cu colegul tau mai tinar, Mihai Chirilov. A venit la mine si am avut pentru prima oara senzatia ca omul nu venise sa dea lovitura decisiva, sa ma priveasca cu ironie si nici cu detasare. A venit si mi-a spus, aproape necajit: „E cam lata!

De ce dracului nu ai demisionat? Te recuzai din juriu!“ Nu m-am recuzat si nici nu voi incepe sa gasesc justificari. M-am gindit ca este o editie aniversara. Ca, acum 35 de ani, Nicolaescu lua Marele Premiu pentru Mihai Viteazul. Ca, tot acum 35 de ani, Dan Pita debuta alaturi de alti tineri cineasti cu Apa ca un bivol negru, documentar care a marcat aparitia generatiei ’70 si a primit tot atunci premiul UCIN Opera Prima. Cele doua premii speciale din anul acesta au vrut astfel sa fie o recompensa pentru valoarea in timp si pentru o constanta in viata cinematografica. A urmat capitolul, delicatul capitol Cristi Puiu. Singurul cineast al anului 2005 care a facut sa se vorbeasca despre filmul românesc in lume. Nu stiu daca ai aflat, dar cind am fost la Montreal, luna trecuta, Cinemateca din Quebec se pregatea sa definitiveze un program Cristi Puiu, cu Un cartus de Kent si un pachet de cafea, Marfa si banii si Moartea domnului Lazarescu. Nu stiu daca ai aflat, dar, inainte de asta, am fost printre putinii cineasti care l-au felicitat pe autor dupa succesul filmului la Cannes. Dar nu caut argumente si nici scuze. Am considerat ca, in contextul aniversar, premiul pentru cel mai bun regizor al anului, pentru cel mai bun co-scenarist, doua premii pentru rolurile principale – nu inclina balanta din punct de vedere al UCIN, pentru ca premiile UCIN nu sint premii de festival, ele pot avea o alta conotatie. Asa am crezut. Poate ca am gresit. Exista, trebuie sa recunosti, multa subiectivitate chiar si la marile festivaluri ale lumii. Dar nici asta nu este o scuza. Faptul ca regizorul anului nu a venit sa-si primeasca premiul mi-a dat de gindit.

In fond, nu-i nici o diferenta in modul de a nu accepta un verdict de la o generatie la alta. La fel faceau si regizorii generatiei ’70, ba mai mult, acum ei sau cite unul dintre ei nici macar nu-si trimit(e) filmele in competitie. La fel au procedat si unii mari maestri. In general, e aproape un scenariu repetitiv: nu trimiti filmul in competitie sau, daca il trimiti, este limpede, nu-l trimiti degeaba. O lume speciala, lumea cineastilor! Si atunci, m-am gindit: Bine, daca ma recuz, conteaza? Cind am demisionat sau nu am fost de acord cu decizii nedrepte, a contat? Atunci cind am fost umilit ani in sir de cenzura si de colegi, a venit cineva sa stabileasca o ierarhie adevarata? A contat ca Saucan a murit izolat si trist, socotit nebun de colegii lui? Nu. A contat ca Ciulei nu a mai fost lasat sa faca film? Nu. A apreciat cineva un gest de fronda mai mult de doua zile? Tot timpul frisonam si ne crizam la premii. Unele generatii au primit tot ce se putea primi. Au luat tot ce se putea lua: pensii de excelenta, premii peste premii, ordine de cavaler, de credincios, de comandor, casete cu filme in diverse centre, chiar daca pe multe din ele nu le cumpara nimeni... Nu stiu de ce! Nu stiu de ce generatia mea a primit putinul pe care l-a primit prea tirziu. |n ceea ce priveste componenta juriului, ea a fost decisa in sedinta a Consiliului UCIN. Nu pot eu sa comentez valoarea juriului. Nici nu am dreptul moral sa o fac.

2. Uite, Valerian Sava, eu nu m-am gindit niciodata la jocurile succesiunii. Si nici la tot ce se intimpla independent de vointa mea. Adevarul este unul simplu: daca te uiti la viata noastra culturala, exista o multime de premii, de clasamente, de omagieri, exista uniuni peste uniuni, independenti peste independenti, cind in fapt, mai nimeni nu a facut un film independent, ci tot cu bani publici, cu aliante vremelnice, cu multa coruptie. Tocmai de aceea unii regizori tineri pactizeaza cu cei din alte generatii, pentru ca isi doresc o lege care sa protejeze creatia lor. Nu sintem pregatiti pentru a face un film fara sa trecem pe la CNC sau pe la Ministerul Culturii si Cultelor. Daca am apreciat ceva la vizionarile pentru premiile UCIN, a fost actiunea temerara a lui Florin Piersic jr., cu filmul sau Fix Alert. Un film experimental, cu un scenariu foarte interesant, un film care a fost facut complet independent. De fapt, e al doilea lungmetraj al lui Florin Piersic jr, primul fiind Eminescu versus Eminem. Asta ne-a si impiedicat sa dam premiul Opera Prima filmului Fix Alert. Am gasit solutia unei Diplome de onoare. Filmul este o revelatie, din punctul meu de vedere, si cred ca despre acest tinar vom mai auzi curind.

3. Daca tot vorbim de regizorii tineri, cred ca studentii de astazi promit foarte mult. Si vor exista surprize anul acesta, cu citeva debuturi. O sa vezi, Cristian Nemescu va fi regizorul anului 2006 si poate chiar Marele Premiu UCIN! Un debut interesant s-a produs saptamina trecuta, cu Legaturi bolnavicioase, in regia lui Tudor Giurgiu. Este cinema. De la primul la ultimul cadru. Ar fi trebuit invitat imediat la UNATC, sa discute cu studentii drumul creatiei lui, de la acel scurtmetraj de absolventa pe nedrept uitat, Singur(a) pe lume, film-parabola care te trimitea de atunci la lumea travestitilor si la problemele speciale legate de identitatea sexuala, abordate acum in lungmetrajul de debut. E un film realizat cu sensibilitate, dar si cu o adincime care sint convins ca va fi observata de spectatori. Si mai este ceva. Tudor Giurgiu ar putea explica studentilor mecanismul relational care sta la baza realizarii unui film. Si cind spun „relational“, nu ma refer la ce inteleg unii prin „relatii“, ci la noua lume a filmului, la noile structuri, la ce inseamna un festival international (vezi Transilvania International Film Festival). La premiera lui Tudor, m-am simtit nu batrin, ci parca in afara jocului. Nu privind receptarea filmului. Nu. Eram „in afara“ ca singurul profesor prezent la premiera. Ar fi trebuit sa fim mult mai multi de la UNATC, pentru ca in mod logic experimentul si modernitatea ar trebui sa fie atributele demersului nostru pedagogic. Daca spui lucrurile astea, devii insa automat indezirabil. Dar va veni vremea, si asta cit de curind, poate chiar in 2008, cind o sa ne evalueze Uniunea Europeana, si atunci vom vedea cite parale face fiecare. Cred ca o sa numeri pe degete profesorii de la Facultatea de Film. Dar tot ce spun este vinare de vint...

4. Uite, ca sa-ti dau un exemplu de modernitate universitara: ma aflam intr-o societate aleasa si am aflat ca trei studenti de la Facultatea de Film au realizat un triptic cinematografic, productie independenta si au fost selectionati la TIFF-ul clujean. Au fost pedepsiti pentru ca si-au permis sa nu ceara voie profesorului. Ei nu au cerut voie de frica! Sau, hai sa vezi cum ne punem noi pampoane si ne arogam merite: daca ai sa citesti Cartea Alba a Cercetarii (era sa spun a Securitatii!!), o sa constati ca Laurentiu Damian a cistigat Marele Premiu la Angers si la New York, cu filmul Poveste de la scara C – student Cristian Nemescu. in fapt, Cristian Nemescu a facut filmul, eu fiind profesorul coordonator! Evident, nimeni nu m-a consultat la redactarea Cartii..., pentru ca nu despre mine era vorba, ci despre tot felul de „inventii“ profesorale care au nevoie de legitimitate. Ce poate fi mai comod decit o „cirja“ studenteasca?!

5. Si uite asa, Valerian Sava, uite cum intru eu in jocul trecutului cu o inconstienta candoare si nu vad incotro se indreapta filmul, pentru ca filmul adevarat nu are nimic de-a face cu lumea in care ma invirt si din care, dupa cum vezi, refuz sa demisionez. Cind iti scriu aceste rinduri, un mare regizor s-a stins din viata la 50 de ani. Adica virsta mea. A fost colegul si prietenul meu Ovidiu Bose Pastina, impreuna cu care am luat Marele Premiu la care te refereai in intrebarea 0. Un mare cineast! Ar fi trebuit sa debuteze la sfirsitul anilor ’80, odata cu mine. Dupa 1989, eu m-am dus si am reusit sa debutez la casa de filme condusa de Sergiu Nicolaescu. Bose a ales altfel, a apelat la conducatorii de case de filme din generatia ’70. Care au avut grija ca el sa nu faca niciodata lungmetraj. Nu s-a batut. Nu a strigat. Nu s-a revoltat. Nu a inteles. Si, treptat, s-a stins. Plateste cineva pentru asta? Nu. Uite, de aceea nu demisionez. Ca sa ma uit bine la ei! Ca sa-i vad cum respira. Cum inca respira si se bucura de privilegii, omagii si tot felul de premii speciale pe care, nu-i asa, chiar eu le inminez!