OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

De cîte ori apare un film românesc, în cinematografe există reflexul de a face trei paşi înapoi, de a scuipa şi de a face o mică rugăciune care să înbuneze spiritele rele responsabile (nu în exclusivitate) de frustrările spectatorilor. După, cel puţin, decentul şi firescul Boogie, toamna cinematografică a adus nişte monstruozităţi, pe nume Dincolo în America şi Dragoste pierdută, bătăi de joc despre care nu mai merită scrisă nici o vorbă. Iar după ultima subproducţie, Logodnicii din America, nimic bun nu era de aşteptat din partea regizorului Nicolae Mărgineanu şi al său Schimb valutar. Cu o poveste generoasă, după o idee a lui Cătălin Cocriş, cu un scenariu scris de Tudor Voican (cei doi scriseseră Binecuvîntată fii, închisoare) şi cu o regie simplistă şi fără stridenţe abominabile, filmul lui Mărgineanu nu rămîne decît o producţie mediocră, ce ar fi putut avea ceva de arătat prin anii ’90.

 

 

Emil (Cosmin Seleşi), un şomer din provincie, vine singur la Bucureşti pentru rezolvarea actelor de emigrare în Australia pentru întreaga familie. Toată averea îi este suflată de un amabil şi voluntar cetăţean (Andi Vasluianu), printr-un schimb valutar avantajos. Ajutat de o prostituată cu suflet şi cu carte din Moldova de peste Prut (Aliona Munteanu), prădatul, devenit acum prădător, va reuşi să-şi vadă visele împlinite. Sutele de păţanii cu inocenţi lacomi, lăsaţi cu ochii în soare şi cu buzunarele goale de către şmecheri la costum, au anihilat orice umbră de imprevizibil, încă de la sfîrşitul anilor ’90. Însă ceea ce ar fi putut să devină piesa de rezistenţă a filmului, şi anume transformarea hidoasă a naivului omuleţ într-o fiară a tranziţiei, nu este decît un construct plin de previzibil şi convenţional, de la figura mîhnită a grevistului provincial legat în lanţuri pînă la gesturile meschine de mafiot dîmboviţean. Degradarea umană este extrem de relaxat decupată, fără sciziuni semnificative sau cotituri care să dezechilibreze „dulşele trai“ pe care îl întreţine necondiţionat fata cu suflet mare, mereu cu zîmbetul pe buze şi cu cîte-o vorbă bună pentru momente dificile.

 

Chiar dacă Seleşi se străduieşte să fie cît mai autentic, schimbul moral la care este supus nu trece nişte praguri esenţiale pentru veridicitatea personajului, fizionomia blîndă şi cumsecade este constantă, gesturile duioase sau violente par aleatorii şi nemotivate, deciziile nu sînt decisive. Tocmai din pricina schematizării, personajul devine neinteresant, aşezat în mici convenţii de către scenarist sau, cel mai probabil, de către regizorul care nu a vrut să rişte vreo abatere de la schema clasică sau vreo extravaganţă ambiguă. De la greva şi demonstraţiile din debutul filmului pînă la îmbrîncirea fiului în delirul din final, gesturile şi reacţiile micului monstru cu faţă umană sînt artificioase şi clişeizate. În contextul deja pestriţ al unei societăţi care bîjbîie, trişează şi se tînguie, situaţiile previzibile şi personajele convenţionale sînt îngroşate gratuit de accentul moldovenesc, prea strident pentru o studentă la drept în ultimul an, de articulări demonstrative ale derizoriului şi ale decăderii în scenele înnoptării în spital sau de efecte rizibile şi puerile, ca în cazul scenei de amor, în care dopul şampaniei sare năzdrăvan în rîsetele inocente ale celor doi marginali.

 

 

Pentru o istorie cu premise destul de transparente, cu o structură previzibilă şi cu personaje convenţionale, finalul ar fi putut salva onorabil un film fără mari pretenţii artistice, dar cu garanţia unor decenţe cinematografice. Deşi aşezat definitiv în schema deja uzată a realităţilor buletinelor de ştiri, destinului aşa-zis dramatic al personajului i se rezervă o surpriză plăcută în final. După spusele regizorului însuşi, personajului criminal i se mai dă o şansă. Regizorul acordă o indulgenţă parţială, dacă nu chiar plenară, propriului personaj, de care s-a ataşat pe parcursul filmărilor. Ce relevanţă are acest aspect asupra produsului artistic final? Unul catastrofal, cu siguranţă. În schema firească a poveştii, neisprăvitul provincial devenit acum criminal cu bani şi perspective, ar fi trebuit să fie pedepsit în vreun fel, măcar pentru, de pildă, cei doi bătrînei pe care îi păcăleşte, nu de nevoie, ci din plăcere. Este de neînţeles cum funcţionează, la finalul filmului, acest tip de ataşament faţă de un personaj pentru care, de altfel, pe parcursul poveştii, nu există prea multă empatie. Există prea multe carenţe structurale ale acestui tip de personaj pentru ca orice formă de fidelizare să aibă loc. Dimpotrivă, este un personaj şters, neinteresant şi liniar, pentru care există doar toleranţa celorlalte personaje şi mila regizorului, nu şi indulgenţa spectatorului.