OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Daca ne gindim ce inseamna pentru noi cinematografia poloneza, ajungem cu totii la aceleasi nume de mari regizori: Krzysztof Kie´slowski, Roman Pola´nski, Krzysztof Zanussi si, inevitabil, Andrzej Wajda. Pina in 1990, Wajda avea un loc asigurat in panteonul cinefililor romani, alaturi de autori precum Fellini, Tarkovski sau Truffaut. Chiar si astazi, desi au aparut alte generatii de iubitori ai filmului si gusturile s-au schimbat, opera regizorului polonez (aproape 50 de filme, intinse pe o perioada de peste jumatate de secol) ramine un reper – estetic si etic – de neocolit.

Asta si pentru ca Wajda nu a incetat sa realizeze filme cu rasunet in mintea, inima si constiinta publicului. Cel mai recent exemplu: Katy´n, productie care reprezinta Polonia in cursa pentru Oscar. Un film asteptat de decenii, evocare a masacrului din 1940, cind trupele sovietice au executat 22.000 de soldati si ofiteri polonezi (printre care si tatal regizorului), Katy´n a depasit, intr-o luna de la premiera, doua milioane de spectatori.

In noiembrie 2001, Wajda si Wojciech Marczewski (confrate si prieten) au infiintat, cu sprijinul Studioului de Film din Varsovia, Scoala de Maiestrie Regizorala Andrzej Wajda, un master de cinema aflat sub patronajul onorific al Academiei Europene de Film. Este vorba de o institutie non-profit, taxele practicate acoperind pina la 15% din costuri si fiind investite cu precadere in productiile studentilor. Omul cu banii din spatele acestei institutii este magnatul Ryszard Krauze, sponsorii principali fiind companiile sale Prokom Software si Prokom Investments. Partenerii si sustinatorii scolii sint Fundatia pentru Cinema-ul Tinar „Debut“, Asociatia Cineastilor Polonezi, Institutul Polonez de Arta Cinematografica, Institutul Adam Mickiewicz si programul MEDIA al Uniunii Europene. Din corpul profesoral fac parte cineasti reputati, polonezi (pe linga fondatori, mai intra aici Jacek Blawut, Agnieszka Holland, Marcel Lozin´ski, Katarzyna Maciejko-Kowalczyk sau Edward Zebrowski) si straini (germanul Volker Schlöndorff, rusul Alexander Sokurov sau danezul Mogens Rukov). In ceea ce il priveste pe Wajda, el nu se multumeste sa gireze cu numele sau aceasta scoala, ci se implica activ in formarea masteranzilor, iar rezultatele au putut fi vazute zilele acestea si la Bucuresti.

O scoala necesara
In Polonia functioneaza, inca din 1948, cunoscuta Scoala Nationala de Film, Teatru si Televiziune din L´ód´z, printre ai carei absolventi se numara toti marii cineasti ai tarii, inclusiv Wajda. Scoala de Maiestrie Regizorala reprezinta nu atit o alternativa, cit o completare necesara a amintitei universitati. In conditiile in care industria de film din Polonia se dezvolta constant (anul acesta au fost realizate nu mai putin de 37 de lungmetraje de fictiune, un numar record pentru cinematografia locala, iar publicul unor filme este de ordinul milioanelor), dar productiile poloneze intra foarte rar in competitiile marilor festivaluri internationale (prin urmare, o situatie inversa celei din Romania), era nevoie de inzestrarea si prestigiul unui Wajda pentru a-i invata pe cineastii de miine ce inseamna „maiestria regizorala“. Masterul sau este una dintre putinele institutii de specialitate din Europa bazate pe principiul „de la scenariu la ecran“.

Regizorii participanti aplica aici cu propriile proiecte si fac filmele pe care vor sa le faca, scoala avind mai degraba functia unui studio de film. Mai mult, absolventii sint sustinuti si dupa ce au parasit institutia, care deseori le (co)produce noile filme.
Important pentru romani este faptul ca, pe linga regizori locali, masterul primeste cu bratele deschise si profesionisti din alte tari europene. Atelierul international EKRAN, finantat (si) de Uniunea Europeana (prin acelasi program MEDIA), gazduieste anual – in trei sesiuni de cursuri – 12 echipe din toata Europa, alcatuite din regizor, (co)scenarist, producator si, optional, operator. Programul EKRAN se concentreaza asupra aspectelor creative ale procesului de preproductie a unui film. Obiectivele sale sint dezvoltarea scenariilor participantilor, realizarea unui casting, repetitiile cu actorii si filmarea a doua scene-cheie, relevante pentru intregul proiect. Cursurile (gratuite!) sint tinute in engleza, iar candidatilor li se deconteaza inclusiv cheltuielile de transport.

Precizie si onestitate
Cele 18 filme – dintre care doua treimi documentare – prezentate la Cinema Union au putine puncte comune la nivelul strict al povestii. Se poate spune cel mult ca scurtmetrajele de fictiune (mai toate in jur de 30 de minute – durata ideala pentru un film de master) vorbesc despre alienare, singuratate si relatiile de familie (teme recurente, de altfel, in filmele de autor contemporane), surprinzindu-si protagonistii in momente de criza, venita fie din interior (in Calea interioara), fie din exterior (Aria Diva); Trei la dispozitie, Cum e sa fii mama mea si Calatoria au in centru o familie in curs de destramare. Cele doua elemente care leaga toate filmele sint, cred eu, precizia viziunii si onestitatea abordarii. In primul rind, nu am vazut la Union niste simple incercari de scoala; regizorii stiu foarte bine ce vor sa spuna si cum sa spuna. Nu am vazut filme de cautare, ci de clarificare, de reglare a mijloacelor si tehnicilor cinematografice, in vederea trecerii la urmatoarea etapa de creatie. In al doilea rind, realizatorii isi respecta personajele (atit reale, cit si fictionale) si le prezinta povestea cit mai curat, fara a recurge la artificii inutile, menite a lua ochii audientei. Lucrul este cel mai evident la documentare, in care interventia autorului cedeaza locul observatiei, ceea ce poate fi frustrant pentru niste spectatori obisnuiti cu dramatizari si fictionalizari.

Dintre scurtmetrajele de fictiune, cel mai mult mi-a placut Trei la dispozitie de Bartek Konopka, film premiat la festivaluri din Polonia, Franta sau Rusia. Este povestea, spusa simplu si emotionant, a unei fete de 16 ani, care se vede nevoita sa renunte la prietenul ei si la antrenamentele de fotbal pentru a-si ingriji cei doi frati mai mici, atunci cind mama lor este diagnosticata cu cancer si se confrunta cu moartea. Calatoria de Dariusz Glazer, film prezentat anul trecut la Clermont-Ferrand, are in centru tot un personaj feminin obisnuit: o casiera de supermarket, care isi intretine sotul somer si cele doua fetite. Atunci cind un fost iubit o cheama la Londra, pentru a incepe o viata noua, ea trebuie sa ia o decizie foarte dificila.

In documentarele despre persoane cu handicap, precum La gradina de Thierry Paladino (un talentat cineast originar din Franta) si Rendez-vous de Marcin Krawczyk, poate fi observata cel mai bine tendinta realizatorilor de a-si prezenta cit mai obiectiv personajele (care stiu sa se bucure de viata mai mult decit multi dintre noi, cei „normali“), fara a le caricaturiza in vreun fel. Primul documentar a cistigat numeroase premii internationale (la Rio de Janeiro, Vilnius, Belgrad, Zagreb, New York etc.), iar al doilea a fost singurul film polonez inclus in festivalul SilverDocs din New York, fiind prezentat si la Berlinala sau Cinéma du Réel din Paris.

Un alt documentar notabil este Tratament de Maciej Cuske (regizor prezent la Bucuresti cu doua filme), in care pacientii unui sanatoriu sint priviti cu caldura, din interior, si lasati sa se prezinte singuri, dezvaluindu-le si gindurile lor cele mai intime. Pentru cei care prefera filmele documentare cu o puternica amprenta personala (datorata notelor biografice), Dulapul de bucatarie de Jacob Dammas a fost cu siguranta o surpriza placuta. Regizorul, fiu al unor evrei emigrati din Polonia la sfirsitul anilor ’60, vine in orasul parintilor in cautarea unei vechi amintiri de familie, un valoros – si viguros – dulap Kredens.
Asadar, cu citeva zile inainte de festivalul de film studentesc CineMAiubit, cinefilii bucuresteni au avut sansa de a vedea la Bucuresti o selectie reprezentativa pentru activitatea unei remarcabile scoli de film, condusa de un nume mare al cinematografului european.