OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Primul episod a stabilit regulile, al doilea nu a facut decit sa le incalce, iar al treilea ne-a reamintit ca, de fapt, nu exista (sau ca nu a existat) nici o regula. Asa se recomanda cea mai „zgomotoasa“ trilogie horror realizata vreodata, initiata in urma cu patru ani de tinarul scenarist Kevin Williamson si pusa in practica de veteranul Wes Craven. Intr-o industrie care joaca pe cartea imaginatiei, dar care, in cele din urma, este atit de lipsita de imaginatie, in care impunerea unei franchize de succes este cea mai sigura cale spre profitul perpetuu, Craven isi permite un lux care poate ca-l va costa scump: acela de a incheia definitiv o poveste in care s-a spus tot ce era de spus. O face insa lasind usa deschisa, la modul cel mai literal cu putinta, pentru o continuare despre care stie deja ca nu va veni niciodata. E ultimul cadru din Scr3am si, totodata, supremul sic la adresa celor care, in naivitatea lor, inca mai cred ca-si pot ajusta periodic conturile scotind pe piata cite un Scream si neuitind sa lase, de asta-data la figurat, usa deschisa pentru profitabilul „va urma“.


Do you like scary movies?

E greu de revenit asupra unei serii care abia daca a provocat firavului public autohton citeva strigate; si acelea, probabil, de insatisfactie, daca e sa ne luam dupa cifrele de box-office. Mai mult ca sigur insa, insuccesul local si succesul international se datoreaza, in egala masura, acelorasi cauze. Asa ca mergem mai departe.

Este insa si mai greu de pus cap la cap cele trei episoade cita vreme al doilea dintre ele nici macar nu a fost distribuit la noi, pe marile ecrane. In paranteza fie spus, ar fi interesant, poate, de aflat comentariul lui Wes Craven la aceasta aberatie de distributie. Toate cele trei Scream-uri exceleaza tocmai prin aciditatea comentariilor despre disfunctionalul univers al filmului. E normal: ineditul acestei serii provine din minutia, inteligenta, (auto)ironia si, mai ales, umorul cu care desira, descompune, expune si reasambleaza conventiile si cliseele genului. In Scream, unul dintre personaje rezuma astfel scheletul unui film de groaza: „De ce mi-ar placea? Toate sunt la fel: un criminal cretin haituieste o pustoaica pe care o dau sinii afara din piept si care intotdeauna urca scarile in loc sa se repeada spre usa. Este insultator.“ Scre2m stoarce cu maximum de efect formula „filmului in film“, cea a „filmului inspirat de un caz real“ (in speta, intimplarile din Scream) si pune in gura unui personaj aceasta replica pe care orice cinefil o gindeste: „Sequels suck!“. In fine, Scr3am face diferenta intre sequel si trilogie (primul poate continua la nesfirsit, in timp ce al doilea are un inceput, un mijloc si un sfirsit) si multiplica, aparent, la nesfirsit, fascinanta perspectiva a jocului de oglinzi realitate/fictiune inceputa in Scre2m. La toate acestea se mai adauga, ca-n orice opera (auto)referentiala care se respecta, citatele si aparitiile-surpriza. Si ajungem astfel la esential: Scream, Scre2m &Scr3am e nu doar un grandios scary movie (Scary Movie a fost versiunea initiala pentru titlu), ci totodata, parodia lui muscatoare, omagiu adus genului si, nu in ultimul rind, satira la adresa mecanismelor si a automatismelor Hollywood-ului.


Scream

In Scream, tinara Sidney Prescott (Neve Campbell) este terorizata telefonic de un ucigas in serie, costumat intr-o pelerina neagra si cu fata acoperita de o masca cel putin caraghioasa, leit Strigatul lui Edward Munch. Dupa toate probabilitatile, e aceeasi persoana care i-a omorit mama, in urma cu un an. Linda Blair, copila posedata din Exorcistul, trece prin cadru in chip de reportera si spune: „oamenii vor sa stie adevarul“. Numele unuia dintre eroi este Loomis, acelasi cu cel purtat de personajul lui Donald Pleasance in Halloween (filmul de capatii al scenaristului si omagiat ca atare), dar si cu cel al amantului personajului interpretat de Janet Leigh in Psycho. La un moment dat, se face o referire la regizorul Wes Carpenter: este, evident, un colaj (auto)omagial de John Carpenter si insusi Wes Craven, doi cineasti care, cu Halloween, respectiv Cosmar pe Elm Street, au marcat si revolutionat genul horror. Craven insusi poate fi vazut pret de citeva secunde in persoana unui ingrijitor imbracat cu acelasi pulover vargat, ros-negru, pe care-l poarta Freddy Kruger, creatura criminala din Cosmar pe Elm Street. Iar lui Jamie Lee Curtis (terorizata in Halloween) i se da ce-i apartine de bun si de drept: titlul de „scream queen“, regina a filmelor de groaza. Amuzant este ca numele actorului care o numeste asa, in film, este Jamie (!) Kennedy. Dar sa nu divagam, desi materie exista... Tinara Sidney supravietuieste carnagiului, lalolata cu ofiterul de politie implicat Dewey (David Arquette) si reportera Gale Weathers trimisa sa monitorizeze evenimentele (Courteney Cox), iar finalul dezvaluie identitatea si motivatiile criminalului. The End? Desigur nu. E prea simplu sa fie adevarat, cu atit mai mult cu cit scenaristul Kevin Williamson a anuntat de la bun inceput ca povestea are nevoie de trei episoade.


Scre2m

Scre2m incepe cu premiera unui film intitulat Stab (a injunghia), inspirat de crimele din Scream care facusera deja obiectul unui best-seller scris de Gale. Crimele de pe ecran coboara insa in realitate (desi notiunea de „realitate“ e deja superflua), si, ca-n orice sequel „adevarat“ cadavrele se inmultesc (evident, pentru ca intra la socoteala atit cele din Stab, cit si cele din Scre2m!), singele curge din belsug, iar crimele – mai ales cele din „realitate“ – sunt din ce in ce mai violente. Toate personajele sunt, pe rind suspecte (majoritatea devin, in cele din urma, victime), iar finalul ne-o arata pe Sidney interpretind-o pe Cassandra (!) intr-o productie teatrala a liceului si infruntindu-l, pentru a doua oara, pe „omul cu masca prelinsa“. Distributia acestui al doilea episod este mai sonora, pentru ca actorii din Stab trebuie, nu-i asa, sa fie vedete: Sarah Michelle Gellar, Heather Graham, Tori Spelling etc, iar Cox furnizeaza cel mai savuros gag (referential) atunci cind tine sa-i asigure pe toti cei care cred ca au vazut-o goala pe Internet ca „doar capul este al meu. Corpul este al lui Jennifer Aniston.“ Care Aniston este partenera lui Cox in serialul TV, Prietenii tai. Intrebarea care circula liber prin cele trei episoade („Care e filmul tau de groaza favorit?“) capata aici cel mai adecvat raspuns: Showgirls. „Absolut terifiant“, crede un personaj. Intrebarea-sablon care circula liber de la Oliver Stone la Wes Craven si inapoi („Credeti ca violenta din filme o influenteaza pe cea din realitate?“) capata, intr-un interviu prilejuit de lansarea filmului, cel mai spiritual raspuns din partea lui Craven: „Nu, dar ii face pe potentialii criminali mai creativi. Si ce credeti? Fara filme ca Scream, psihopatii vor iesi la pensie?“


Scr3am

Cea de-a treia „strigare“: in Scr3am, Sidney are aproape un statut de guest star. E izolata departe de lume, intr-o vila din munti, in timp ce la Hollywood se turneaza Stab 3, care recicleaza – se pare, neinspirat – aceleasi personaje din Scream. Despartit de Gale din Scream, Dewey devine consilier de platou si are o relatie cu actrita din Stab 3 care o interpreteaza pe Gale si care, in plus, sustine ca este mai complexa decit „the real Gale“. In plin turnaj, actorii din Stab 3 sunt asasinati in aceeasi ordine si situatie in care sunt casapite personajele lor, in scenariu. (Mai sunteti aici?) Acesta e criminalul pe care il asteptam de la inceput, dar, trebuie spus ca oricum n-aveati nici o sansa sa-l depistati. De fapt, nici actorii implicati in acest ultim opus al seriei nu au stiut pina in ultima secventa cine este. A fost o masura de protectie suplimentara (dublata de tiparirea scenariilor pe hirtie rosie pentru a fi imposibil de xerocopiat si raspindit) in aceasta epoca in care informatiile sunt „scurse“ instantaneu pe Internet.

Craven marturiseste ca au existat, preventiv, trei variante de scenariu (si de final) pentru Scr3am, iar aceasta – pe undeva explicabila – dorinta a fanilor de a sti dinainte e oglindita si-n film: amenintati de criminal, eroii se intreaba care dintre variante o fi citit-o acesta si caruia dintre ei i-a venit rindul? Ca raspuns, criminalul le trimite propria lui varianta de scenariu... Cum spuneam si la inceput, nu mai exista nici o regula. Cit despre referinte: aveti de ales intre aparitia lui Roger Corman (papa filmelor de serie B) si aparitia lui Carrie Fisher in rolul sosiei lui... Carrie Fisher (ce-ati fi sperat, intr-un film care joaca totul pe cartea dublului) spunind: „Am dat si eu probe pentru rolul printesei Leia. L-a cistigat insa cea care s-a culcat cu Lucas.“ (Replica spulbera astfel unul dintre cele mai intangibile tabuuri hollywoodiene – casting coach-ul); intre finalul petrecut intr-o resedinta care o evoca pe cea din Sunset Boulevard si numele regizorului filmului din film, Roman (evident, Polanski) etc... Ca sa nu mai vorbim de faptul ca scenariul acestui ultim episod nu mai e semnat de Williamson (prea ocupat cu alte proiecte), ci de un anume Ehren Kruger... Si nu este un pseudonim.


The end

E drept ca seria si-a pierdut, cu timpul, capacitatea de a speria, de a teroriza la modul cel mai visceral cu putinta.
Nu e de mirare: personajele s-au subtiat simtitor, s-au cartoon-izat, daca vreti, devenind practic niste copii xerox ale ipostazei lor din episoadele anterioare. Poate ca tocmai de aceea nu simtim nici un disconfort atunci cind ne umfla risul. In Scream, concentratul de umor si teroare era de-a dreptul indecent. Ar fi insa o greseala sa-l acuzi pe Craven de inconsistenta si bidimensionalitatea personajelor cita vreme Scr3am oglindeste, cu buna stiinta, tocmai acest risc la care se expun, in principiu, toate sequel-urile. E adevarat: cea mai groaznica sperietura, acum, la sfirsit de serie, ramine tot cea din debutul ei: macelarirea surprinzatoare a singurei vedete de pe generic (pe-atunci), Drew Barrymore, la capatul unui torturant joc telefonic de-a soarecele si pisica. Amintiti-va de sindromul Psycho, insusit cu brio de genul horror: prima persoana care apare pe ecran trebuie sa moara! Scr3am nici nu se mai osteneste sa ne sperie la fel de tare; aproape nici una din crimele „omului mascat“ nu este memorabila. Craven reuseste insa de citeva ori sa ne faca sa simtim acel frison ruda cu groaza: si atunci cind Sidney viziteaza platoul de filmare si ramine blocata in decorul de carton care reconstituie, in cele mai mici detalii, casa ei din primele doua episoade; si atunci cind, departe de lume, izolata intr-o vila in munti, aceeasi Sidney infrunta fantoma mamei sale. E ceea ce un jurnalist american numea „sindromul Hamlet“: cu cit o serie dureaza mai mult, cu atit mai aproape devine ea de capodopera shakespeariana. Inca de la inceputul seriei, Sidney doreste razbunarea mortii mamei. Aproape de final, aceasta reapare, ca fantoma (si-nca una dezagreabila!), spunindu-i ca sunt inca atitea secrete pe care nu le stie...

In zadar insa: in ochii lumii, Scream si filmele de genul lui nu vor fi niciodata mai mult decit niste pelicule de serie B. Intr-adevar, genul horror a fost dintotdeauna „cenusareasa“ cinematografului si ne-am impacat chiar cu ideea ca nici unul dintre „reprezentantii“ lui nu va face cariera in seara Oscarurilor. Membrii Academiei nu vor da nici un film de Spielberg, nici un Forrest Gump, pentru un Scream, oricit de destept ar fi acesta. S-a vazut chiar la recenta editie, unde numai celalalt film al lui Craven, „seriosul“ Music of the Heart (cu Meryl Streep in chip de profesoara care preda cursuri de vioara unei clase de copii de culoare), a fost nominalizat la citeva categorii. Daca ne-ntrebati insa pe noi, acesta e, de departe, cel mai scary movie din cariera lui.