OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In doar sapte editii, Festivalul international de scurt-metraje din Capalbio a devenit cel mai bun festival de acest fel din Italia. Patronajul, mai mult simbolic, al lui Michelangelo Antonioni, nu are probabil nimic de-a face cu aceasta realitate... Cine-Capalbio este, pur si simplu, „motul“ de pe prajitura: un peisaj magnific (Toscana), castelul medieval de pe virful unei coline, marea la trei kilometri si, o data cu caderea serii, proiectiile in aer liber din curtea castelului, in feerica Piazza Magenta!

Capalbio Cinema este rezultatul stradaniei citorva oameni: o femeie, M.C. Stella Leonetti – fondatoarea –, cei cinci care formeaza „Associazione 3 D“, directoratul asigurat de Tommaso Mottola si Sita Alessandra Banerjee (de asemeni membri ai asociatiei) si, nu in ultimul rind, echipa care mentine contactul cu presa (inter)nationala – Caroline de Loze de Plaisance, Alberto Sotis sau Willy Faso. Toti au pus umarul la transformarea Festivalului in reusita de astazi si, mai ales, la a face din aceasta a 7-a editie un mare succes: cea mai buna editie de pina acum!
Nu e vorba, evident, de simpla amabilitate a gazdelor sau de functionarea ireprosabila a tuturor compartimentelor. Daca despre faptul ca am avut, in orice moment, masina la dispozitie pentru a face drumul plaja-proiectii nu pot spune decit ca asemenea atentie si gentilete sint rare in lumea frenetica a marilor festivaluri..., despre selectia si realizarea programelor sint multe de zis.

In primul rind, Capalbio fiind ceea ce este – adica, unul din cele mai sic orasele italiene; un loc la moda al intelighentiei cu bani –, sarcina intocmirii unui program echilibrat nu este deloc usoara. Lumea este, fireste, dornica sa vada filme – dar nu orice si nu in orice conditii! E nevoie de fler si de gust pentru a multumi niste ochi obisnuiti cu toate provocarile cinefile, poate chiar un pic blazati... Regula principala: filmele alese nu trebuie sa depaseasca 15 minute. In lumea scurt-metrajului international, in care „scurtele“ tind sa se dilate la peste 50 de minute (vezi Clermont-Ferrandul), rigoarea capalbienilor trebuie salutata. De altfel, insusi forspanul festivalului comprima aceasta „breve scienza“ intr-o formula memorabila – enunturi gen Godard/Jenny Holzer/ MTV brazdind negrul ecranului cu intelepciunea lor de laser: „un miriapod are atitea picioare/o soacra spune intr-o viata atitea prostii/Ben Hur (filmul, n.m.) are atitia mii de metri de pelicula... Siate brevi! (fiti scurti)“. Scurt si cuprinzator.

In ce ma priveste, marturisesc ca, la simpla vedere a piatetei Magenta – cu ghirlandele de clematite, evident magenta, atirnind din balcoane si cu ecranul de pinza, de patru pe sapte, acoperind un zid mincat de veacuri –, m-am simtit „transportat“ intr-o terra cinephilica ideala: una in care nu exista nici multiplexuri, nici sali de „arta si experiment“, ci – daca mi se permite – doar „legea“ celor 35 de milimetri si cerul instelat deasupra. Am vazut primul film (un Dino Risi din 1946, Barboni) fermecat de ceea ce-l inconjura: zidurile crenelate, micile zgomote venind de la restaurantele invecinate, fosnetul tufelor de clematite, luna – chiar peste ecranul miscator! Pe pinza, in acel alb-negru pe care trecerea timpului il face si mai laptos, se traiau drame de oameni umili, o intreaga retorica a chipurilor indimenticabile se lupta, la fiecare cadru, cu vehementa unei voci din off, la fel de retoric-desueta ca si chipurile acelea... Muzica – emfatica, abuziva – sufla peste pelicula mai dihai decit vintul de seara. Detaliul pinzei „tremurate“ de acel vint, cu poveste cu tot, este iarasi de neuitat. Dar ce fericire, ce bucurie sa vezi un film (unul nu mare, nu „de neratat“) in asemenea conditii... Ce lux, sa poti „scutura“ comorile Cinematecii italiene (pe linga Risi, Capalbio Cinema ii mai aducea omagiu lui Ermanno Olmi, dar si – intr-o sectiune speciala intitulata „Arheologia scurtului: Calatorie in Italia“ – altor maestri precum Luigi Comencini, Alessandro Blassetti, Valerio Zurlini sau Gianfranco Mingozzi – acesta din urma, cu splendid-obsesivul Li mali mestieri, scurt-metraj din 1963), sa le faci sa pilpiie, fragil, pe o pinza, in aer liber!
Am adorat Capalbio, asadar, si nu doar pentru sarmul „interactiv“ al proiectiilor, ci si pentru inteligenta si gustul selectiilor.
Un juriu international, prezidat de Dante Ferretti – unul din cei mai mari scenografi din lume, care a lucrat cu Fellini, Pasolini, Scorsese, Terry Gilliam... –, a acordat la finele celor cinci zile (5-9 iulie) premiile sale; cu una-doua exceptii, palmaresul coincide cu propriile noastre preferinte (a colegului Mihai Chirilov si a mea).

Personal, as fi fost mai sever cu peliculele italiene: nici Giacomo e Luo Ma de Francesco Munzi (anecdota fara nici un chichirez despre prietenia dintre un pusti italian cu unul de origine asiatica, filmata in cadre lungi, lungi si oarecare...), nici, mai ales, Piccole cose di valore non quantificabile de Paolo Genovese si Luca Miniero (poveste primara, in cimp-contracimp, despre traumele unei femei, care se destainuieste politistului in timpul luarii unei declaratii; haz chinuit si concluzie melo-patetica!) nu ar fi meritat premiile acordate – dar, in fine, avind in vedere ca festivalul se desfasura in Italia, ca nu fusesera retinute decit (aceste) doua pelicule italiene si ca, in plus, autorii lor se gaseau chiar la Capalbio, asteptind o recunoastere – chiar si conjuncturala –, fie. Din fericire, mai toate celelalte filme premiate au fost „cele mai bune“ dintr-o selectie – cum spuneam – foarte buna.

Dayim (Unchiul meu), in primul rind: cel dintii film al unui scriitor trentagenar din Turcia, cu nume fatal – Tayfun Pirselimoglu –, inspirat de amintirile sale despre un unchi excentric, care scria misive duioase starurilor masculine de la Hollywood si care, intr-o zi, dupa o viata intreaga de stenahorie vegetativa, dispare pentru totdeauna, zburind in vazduh cu un scaun cu elice si aripi marca proprie... Pirselimoglu (toata lumea ii stilcea numele, la Capalbio; singura data cind i s-a spus „Tayfun“, la discutia din penultima zi, o adiere viguroasa a darimat toate paharele de plastic de pe masa!) e un amestec improbabil, si totusi posibil, de Kusturica si Iosseliani: din primul, turcul nostru pare sa fi luat imaginatia fara frontiere si fara plasa de salvare, din al doilea – rigoarea de clavecin bine temperat. Stupoare: Pirselimoglu marturisea, la aceeasi discutie marcata de „tayfun“, ca debutul sau in film are la baza o povestire proprie si ca, deci, toate „zborurile“ si „clavecinele“ sint acolo, pe hirtie...
Des morceaux de ma femme al francezului Frédéric Pelle are si el la baza o povestire, insa a unui american; regizorul-scenarist a modificat finalul si comportamentul citorva personaje de legatura, transformind filmul sau intr-o parabola cu aer de documentar despre renuntare ca premisa a libertatii: la moartea sotiei sale, un batrin refuza sa semneze formularele spitalului unde era internata, pleaca spre casa si, intr-un autobuz, se leapada si de haine – ultimul plan al filmului aratindu-ni-l gol si fericit, Diogene modern, invingator in lupta cu birocratia postindustriala.

Schlafmann al neamtului Nicolai Rohde, ca si Benson &Edges al elvetianului/iranian Reza Rezai, au fost premiate – cred – mai degraba pentru ca reprezinta, fiecare, „cealalta tendinta“ in scurt-metraj: lipsa anecdotei, a „poantei“, in favoarea „starilor“, a „atmosferei“; scurt-metrajul ca fragment de lung-metraj, cu final „deschis“. Personal, nu sint un fan al acestei – „alte“ – tendinte, ceea ce nu inseamna ca o exclud din principiu sau ca ramin insensibil la „acest obscur obiect al dezlinarii“.
Cel mai eficace scurt (foarte scurt: 3 minute!) vazut la Capalbio? Fara nici o indoiala, Desserts al britanicului Jeff Stark (Premiul tinerilor), cu Ewan McGregor. Acesta se plimba pe malul marii, unde gaseste un ecler; se apleaca, il duce la nas, se gindeste putin, apoi curiozitatea/lacomia inving: musca din el. Intr-o clipa, cirligul invelit in crema e tras cu putere din apa, iar omul – devenit prelungirea momelii – e tirit in valuri de un invizibil monstru necunoscut. The End!
„Morala“ oricarui scurt trebuie sa fie invers proportionala cu lungimea lui.