OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Inspirată după un fapt divers notat într-o revistă, povestea a doi soţi plictisiţi care încep o aventură on-line fără să se recunoască este construită pe schema comediei romantice, un gen inexistent în cinema-ul românesc după anii ’90. Din păcate însă, scenariul Liei Bugnar nu dezvoltă mai deloc personalităţile personajelor Gabi (Dana Voicu) şi Gabi (Ionel Mihăilescu), ci doar schiţează nişte umbre palide, în cîteva tuşe comune. De pildă, dorinţele pe care şi le împărtăşesc cei doi amanţi virtuali sînt la fel de cumsecade şi prudente ca şi cele din viaţa de care tocmai s-au plictisit, ba chiar au un accent liric inadecvat de multe ori. Aşadar, între cei doi fie se perpetuează o anostă relaţie convenţională, în care nici unul nu ştie, de fapt, care sînt valorile sau visele celuilalt, lucru greu de crezut după aproape 20 de ani de mariaj, mai cu seamă că nu este vorba despre extravaganţele unui cuplu disfuncţional, ci cît se poate de aşezat şi de banal. Fie între cei doi există o placidă convieţuire, dublată de bucuria infantilă de pe chat, care nu pune paie pe foc, nu îi face să trăiască pasiuni nebănuite, nici ispitele din jur nu-i fac vulnerabili, şi atunci vinovăţia sau ruşinea nu prea justifică decizia din final. În ambele cazuri, nu prea dibuieşti marea atracţie, ce să mai vorbim despre iubire, este doar un comerţ de vorbe goale şi locuri comune, asezonate cu un umor greoi iscat din acest secret pe care spectatorii îl cunosc, iar protagoniştii, nu.

 

Cu o cinematografie solară şi în culori asortate, cu o mizanscenă şlefuită şi dichisită, regizorul Maftei face un film foarte demonstrativ şi decorativ, dar a cărui poveste şi ale cărui personaje sînt extrem de artificiale, nicidecum atinse de magie, aşa cum poate că şi-au dorit realizatorii. Succesiunea de imagini frumoase, potrivite cu abilitate pe o muzică originală, jocul articulat, pe alocuri stîngaci sau cam teatral, al unor figuri proaspete, bine-venite în filmul românesc, sau opţiunile regizorale de la încadrarea jucăuşă pînă la cuvintele tastate pe ecran, ce aduc mai degrabă a spoturi publicitare la ciocolată, detergenţi şi telefonie mobilă, toate creează o atmosferă tonică şi ludică. Însă totul se risipeşte aproape instantaneu tocmai pentru că musteşte de artificios, iar viaţa e în altă parte, nu în acest film. Schematic şi monoton, scenariul nu se sprijină pe reţeta comediei romantice, cu personaje solide construite cu replici adecvate, isteţe şi pline de umor, ci pe un ambalaj aranjat în ordine şi disciplină, servit pe tavă ca simulacru.

 

Bună! Ce faci? nu este un film bun, însă este o încercare firavă de a face din cinema un prilej de sărbătoare. Ce-i lipseşte, fundamental, acestui film este unitatea de măsură cu care cîntăreşte autenticul, lăsînd deoparte orice simţ al realităţii. Pentru a fi autentic, nu este nevoie de nuanţe de gri, de relicve ale comunismului, de mostre de mizerie sau de un trai la marginea societăţii, însă o poveste în care totul sclipeşte, nimic nu e atins de vreun firicel de praf sau de vreo banală aluzie la realitatea autohtonă, atunci cînd scenariul chiar o cere, nu este un exemplu reuşit de alternativă la Noul Cinema Românesc, dimpotrivă, este steril şi găunos. Aici realitatea nu este suspendată pentru că ar fi vorba de vreo poveste de iubire atinsă de praf magic, ci pentru că este mai comod să stai în lumi paralele şi să te faci că trăieşti şi iubeşti.