Lungmetrajul lui Alexandru Maftei,Bună! Ce faci?, chestionat ca punct de cotitură în filmul
românesc, nu realizează operă de pionierat în materie
de cinema popular, ci doar o zglobie pauză de publicitate.
La o privire, chiar şi superficială,
pe forumuri, bloguri sau în comentarii anexe cronicilor de
specialitate, necesitatea diversităţii genurilor în cinema-ul
autohton a ajuns aproape un strigăt disperat al spectatorilor
sastisiţi de premiatele titluri „în care nu se întîmplă
nimic“, întunecate de problematici mizere şi sufocante.
Există, cu siguranţă, un public pentru cinema-ul de gen, comercial
şi după reţetă, numai că spectatorii trebuie provocaţi,
stîrniţi şi aduşi în sala de cinema. Cinema-ul popular
îi alimentează spectatorului bucuria sau cheful, îi
confirmă ce deja ştie, îl alintă, îl complimentează
şi îl trimite acasă cu lecţia deja învăţată.
Regizorul Alexandru Maftei face un prim pas în întîmpinarea
acestui posibil public de cinema popular şi înscenează o
poveste de dragoste, atemporală şi universală, în care
spectatorul se regăseşte fără efort, la nivelul primar al unei
istorii deja cunoscute şi care nu mai prezintă nici un mister.
Inspirată după un fapt divers notat
într-o revistă, povestea a doi soţi plictisiţi care încep
o aventură on-line fără să se recunoască este construită pe
schema comediei romantice, un gen inexistent în cinema-ul
românesc după anii ’90. Din păcate însă, scenariul
Liei Bugnar nu dezvoltă mai deloc personalităţile personajelor
Gabi (Dana Voicu) şi Gabi (Ionel Mihăilescu), ci doar schiţează
nişte umbre palide, în cîteva tuşe comune. De pildă,
dorinţele pe care şi le împărtăşesc cei doi amanţi
virtuali sînt la fel de cumsecade şi prudente ca şi cele din
viaţa de care tocmai s-au plictisit, ba chiar au un accent liric
inadecvat de multe ori. Aşadar, între cei doi fie se
perpetuează o anostă relaţie convenţională, în care nici
unul nu ştie, de fapt, care sînt valorile sau visele
celuilalt, lucru greu de crezut după aproape 20 de ani de mariaj,
mai cu seamă că nu este vorba despre extravaganţele unui cuplu
disfuncţional, ci cît se poate de aşezat şi de banal. Fie
între cei doi există o placidă convieţuire, dublată de
bucuria infantilă de pe chat, care nu pune paie pe foc, nu îi
face să trăiască pasiuni nebănuite, nici ispitele din jur nu-i
fac vulnerabili, şi atunci vinovăţia sau ruşinea nu prea
justifică decizia din final. În ambele cazuri, nu prea
dibuieşti marea atracţie, ce să mai vorbim despre iubire, este
doar un comerţ de vorbe goale şi locuri comune, asezonate cu un
umor greoi iscat din acest secret pe care spectatorii îl
cunosc, iar protagoniştii, nu.
Vladimir (Paul Diaconescu), fiul celor
doi maturi amorezi, este un soi de rezoneur pentru toţi şi băiatul
bun la toate, de la teribilistul macho care le aduce la cunoştinţă
părinţilor că viaţa lor sexuală este o catastrofă, pînă
la responsabilizarea instantanee odată ce părinţii încep să
se poarte neobişnuit sau, înspre final, la metamorfozarea
dintr-un candidat cu şanse la un casting de filme porno într-un
olimpic la fizică, transformare justificată filozofic şi pragmatic
într-un voice over suficient şi şubred.
Cu o cinematografie solară şi în
culori asortate, cu o mizanscenă şlefuită şi dichisită,
regizorul Maftei face un film foarte demonstrativ şi decorativ, dar
a cărui poveste şi ale cărui personaje sînt extrem de
artificiale, nicidecum atinse de magie, aşa cum poate că şi-au
dorit realizatorii. Succesiunea de imagini frumoase, potrivite cu
abilitate pe o muzică originală, jocul articulat, pe alocuri
stîngaci sau cam teatral, al unor figuri proaspete, bine-venite
în filmul românesc, sau opţiunile regizorale de la
încadrarea jucăuşă pînă la cuvintele tastate pe
ecran, ce aduc mai degrabă a spoturi publicitare la ciocolată,
detergenţi şi telefonie mobilă, toate creează o atmosferă tonică
şi ludică. Însă totul se risipeşte aproape instantaneu
tocmai pentru că musteşte de artificios, iar viaţa e în altă
parte, nu în acest film. Schematic şi monoton, scenariul nu se
sprijină pe reţeta comediei romantice, cu personaje solide
construite cu replici adecvate, isteţe şi pline de umor, ci pe un
ambalaj aranjat în ordine şi disciplină, servit pe tavă ca
simulacru.
Vieţile personajelor din acest film
par ale unor marionete ale căror sfori le observi din prima clipă,
ele nu se dezvăluie ca un construct scenaristic independent, sînt
doar performanţă actoricească coregrafiată abil, iar detaliile
scenografiei sînt mai atent puse la punct decît
personajele înseşi. Şi chiar dacă umorul vine din
suprapunerea planului casnic peste cel virtual sau din contrastele şi
conflictele dintre fiu şi părinţi, nu este suficient să
cosmetizeze inconsistenţa personajelor, mai ales a celor secundare
(poate cu excepţia sfătuitoarei ei, Ana Popescu).
Bună! Ce faci? nu este un film bun,
însă este o încercare firavă de a face din cinema un
prilej de sărbătoare. Ce-i lipseşte, fundamental, acestui film
este unitatea de măsură cu care cîntăreşte autenticul,
lăsînd deoparte orice simţ al realităţii. Pentru a fi
autentic, nu este nevoie de nuanţe de gri, de relicve ale
comunismului, de mostre de mizerie sau de un trai la marginea
societăţii, însă o poveste în care totul sclipeşte,
nimic nu e atins de vreun firicel de praf sau de vreo banală aluzie
la realitatea autohtonă, atunci cînd scenariul chiar o cere,
nu este un exemplu reuşit de alternativă la Noul Cinema Românesc,
dimpotrivă, este steril şi găunos. Aici realitatea nu este
suspendată pentru că ar fi vorba de vreo poveste de iubire atinsă
de praf magic, ci pentru că este mai comod să stai în lumi
paralele şi să te faci că trăieşti şi iubeşti.