OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Se pare ca da, in ceea ce-l priveste pe cineastul slovac Juraj Jakubisko, din a carui filmografie publicul bucurestean poate vedea in aceasta perioada o selectie (la Cinemateca Romana si la Centrul Ceh, intre 20 si 23 ianuarie, in organizarea Centrului Ceh). Printre filme se numara si Stau pe-o craca si mi-e bine, realizat pe turnanta istorica a anului 1989, dar reluind subiectul din mai vechiul Pasarile, orfanii si nebunii, realizat intr-un alt an de gratie, 1969. Imediat dupa cel de-al doilea razboi mondial, doi barbati si o fata evreica, instalati intr-o casa parasita, incearca sa construiasca o familie bizara, un univers personal, ludic si ireal, unde sa le fie bine.

Bine, dar ce e cu craca? In pomul din curte, pe craca, eroii se simt cel mai in siguranta. Copacul vietii. Morometii. Balanta. Dar si locul unde coace fructul oprit, roscata Ester, inviermanata de razboi (s-au infruptat nemtii din ea), polenizata cu otrava, dar din care iese un fruct curat, micuta Esterka. Si intr-o noua epoca dificila, cea a comunismului, Esterka n-are alta sansa decit sa traiasca cocotata in copac impreuna cu cei doi tatici adoptivi.
Juraj Jakubisko a fost obligat si el sa stea pe craca. Nu i-a fost usor. Aflat printre vedetele Noului Val al anilor ’60, si-a vazut distrus negativul celui de-al doilea film, Dezertori si pelerini (1968), pe urma filmul din ’69, Pasarile, orfanii si nebunii, a fost retras si nu s-a vazut pe ecrane decit in 1990. Aflat in pom la modul cel mai dramatic, Jakubisko n-a putut face in anii ’70 decit scurt metraje si reclame, dupa ce un alt film, Ne vedem in iad, prieteni, a ramas neterminat vreme de 20 de ani. Dupa 10 ani in care i s-a interzis sa mai faca lungmetraj, Jakubisko a revenit cu filme mai indraznete, mai multe, mai ample. In 1997 a realizat cel mai scump film din istoria Cehoslovaciei, O stire neclara despre sfirsitul lumii, care a costat 4,5 milioane de dolari. Un film de doua ore si jumatate, un basm-parabola (te duce nu stiu de ce cu gindul la un Stapin al inelelor est-european), in care profetiile lui Nostradamus lovesc rind pe rind un sat din munti, izolat in spatiu si timp, pe mai multe generatii. Aparitia unor elicoptere in satul atemporal, atacat des de lupi si unde o trupa de circari a aflat gazduire, e unul dintre elementele kitsch de care filmul nu duce lipsa.

Jakubisko a fost asemanat cu Fellini poate pentru ca cei doi au fost prieteni, dar comparatia mi se pare fortata. A fost comparat si cu Jodorowski, din nou un pic fortat. Se intimpla ca cineastii inclasabili, atunci cind nu sint geniali, sa fie bagati la un loc intr-un sertaras cu Inclasabili, elementul care ii uneste fiindca nu au loc in alta categorie. Probabil la fel s-a intimplat si cu Jakubisko, pe care nu il consider nici pe departe genial, ci un artist care a avut ce spune si nu a fost lasat mai multi ani, dar care acum vrea sa spuna atitea, incit nu stie unde sa se opreasca. Este o mare diferenta intre eleganta decaderii din Satyricon si circarii din O stire neclara…,
cu piticul ce se uita sub fusta femeii uriase si alte simboluri uzate ale incompletitudinii naturii umane.
Lui Jakubisko ii lipseste in acest film foarfeca, sa taie din situatii, din replici, din personaje. Sa aduca putina
ordine.

Fata de parabola mult prea ampla si totusi mult prea subtire din O stire neclara…, Stau pe-o craca… pare mult mai legat, desi inegal. Atmosfera de basm, draga cineastului, inghite la un moment dat, stingaci, si comunismul. Daca statul pe craca are in elceva nostim si poetic si grav, prea desele aparitii ale lui Stalin din turta dulce au ceva santajist si facil0; Ester, goala, bintuie visele unuia dintre eroi si nu-si afla locul; povestea se pierde prin evenimente colaterale de mica importanta. Eliberata de saculetele de nisip, ramine povestea a doi prieteni care trec prin istorie insensibili si la ea, si la miscarile ramurilor politice, urcind catinel copacul. „Oamenii sint ca merele“, spune unul dintre ei. Sa stai pe craca si sa te coci pina cazi inteleptit e o optiune filozofica, dar si una politica pentru cineastul care acum locuieste la Praga si-si vede de filmele lui.