OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cinefilii se pot considera multumiti. In aceasta toamna, filmele programate in cadrul diferitelor manifestari culturale – franceze, elvetiene, finlandeze, cehe, iar acum italiene si urmeaza cele britanice – completeaza in mod fericit peisajul cinematografic american cu care ne-am obisnuit in ultimii ani.
„Sudul in cinematograful italian“ pare sa fi fost tema care a reunit cele sapte filme selectate in cadrul Zilelor filmului italian (27 octombrie-2 noiembrie); organizatori: Fundatia Itaro Arte, Institutul Italian de Cultura din Bucuresti, in colaborare cu Uniunea Cineastilor din Romania; organizator principal, ca si anul trecut, si suflet al intregii manifestari – Veronica Lazar.
Piine si lalele, ultimul film al lui Silvio Soldini, prezentat la spectacolul de gala aflat si in competitia Oscarurilor, este o comedie dulce-amara, o poveste de dragoste desfasurata la Venetia intre un enigmatic ospatar islandez (Bruno Ganz – ingerul din Cerul deasupra Berlinului al lui Wenders) si o gospodina din Pescara, „scapata“ de familie si hotarita sa inceapa o noua viata. Poate nu la fel de elaborata ca filmele anterioare ale lui Soldini, pelicula cistiga, insa, prin jocul bun al actorilor si prin tandretea pe care o degaja.

Gianni Amelio, considerat urmasul lui De Sica, situat deja in galeria maestrilor Rossellini si Visconti si cel care a „redescoperit“ neorealismul, a fost prezent anii trecuti cu Hotul de copii si America, filme premiate la Festivalurile de la Cannes si Venetia. Usi deschise este un film mai vechi (din 1990) al regizorului, in care Gian Maria Volonté realizeaza una dintre ultimele sale mari creatii actoricesti, amintindu-ne de Sa nu ucizi, episod din Decalogul lui Kieslowski. Perioada Mussolini, la Palermo. Intre judecator si ucigas. Pedeapsa cu moartea: cine are oare dreptul sa decida? O societate patologica si intoleranta?
Foarte actual, filmul Trepadusul, in regia Daniele Luchetti, ataca coruptia din lumea politica. Nanni Moretti (aici in calitate de actor), impecabil in rol de politician veros. Satira a sistemului electoral italian, pelicula pare desprinsa si din realitatea… romaneasca.

Singe viu este filmul regizorului italian cu nume american Edoardo Winspeare. Drama marcata de mult lirism. Actiunea se petrece in extremitatea sudica a Italiei unde, pe fondul muzicii ritmate a tamburinelor, are loc conflictul dintre doi frati, deasupra carora planeaza personalitatea tatalui, confirmind intr-un fel proverbul: „Singele apa nu se face!“
Parodia muzicala Tano pina mori a regizoarei Roberta Torre incearca o satira a Mafiei siciliene. Cu toate trimiterile la West Side Story, Saturday Night Fever, Vertigo si chiar la Festivalul de la San Remo, filmul este, din pacate, lipsit de umor (calitatea esentiala cind e vorba de parodie si satira!).
Cel mai valoros film al festivalului a fost Doica, in regia lui Marco Bellocchio, selectat la Cannes 1999. Inspirat din nuvela lui Pirandello, pare o povestire din Kaos-ul fratilor Taviani dar filmata in maniera Visconti. Jocul subtil, tonurile imaginilor, viziunea profund pesimista asupra conditiei umane dau peliculei o poezie aparte (unde este insa acel virulent contestatar Bellocchio din Cu pumnii in buzunare?).

Nu putea lipsi din selectie filmul-document. Manifestul politic Judecatorul copil relateaza cazul asasinarii procurorului Livatino de catre Mafia siciliana. Traditia filmelor „adevarate“ de tipul Z-ului lui Gavras se mentine.
Sudul italian, atit de asemanator prin saracie, coruptie, violenta, dar si prin umor si generozitate cu plaiul nostru mioritic, ne arata o cinematografie in care, cu toata disparitia maestrilor Pasolini, Visconti, Fellini, ramin mari regizori: Bertoluci, Amelio, Belocchio, Moretti si o tinara generatie care vine. Din pacate, aici asemanarile dintre noi si ei inceteaza. Intr-o discutie cu o tinara producatoare din Cehia, la prezentarea reusitului ei film Ene Bene, cu ocazia galei de la Cinemateca, dupa ce ne-a spus despre cele treizeci (30!) de filme produse pe an in tara sa (cu ajutorul televiziunilor si al organizatiilor nonguvernamentale), a intrebat daca exista o scoala de cinema in Romania. Intrebare aiuritoare dar justificata prin faptul ca, pentru tinara generatie de cineasti cehi, o tara care in ultimii 2-3 ani n-a produs decit 2-3 filme (nici unul in 2000!) pare sa nu aiba o scoala de cinema… Nu avem actualmente nici macar o revista specializata de cinema! In acest fel ne situam singuri in afara circuitului filmului european. Trist! De altfel, cind s-a pus problema unei selectii romanesti pentru Italia, ea a fost compusa din scurt metraje, documentare si filme de arhiva…