OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Daca premierul Tariceanu n-ar fi facut imprudenta sa divulge cu anticipatie, in fata camerelor de televiziune de pe treptele Teatrului National din Cluj, inadvertentele pe care urma sa le comita pe scena teatrului si daca declaratiile cu pricina n-ar fi fost retransmise a doua zi, paralel cu inregistrarea festivitatii din ajun, s-ar fi putut face abstractie de acest moment al inserarii politicului in istoria primului festival de film autonom si profesionist din Romania – Transilvania International Film Festival. in definitiv, avem teme mai importante si creative, impuse la ordinea zilei de editia a 6-a, plus ca nu era nimic ultragiant in aparitia ca atare a premierului la festivitate sau – printr-un primat mapamondic in bransa – chiar pe podium.

E adevarat ca prestatia a depasit cu mult „inaltul patronaj“ de la distanta al lui Ion Iliescu, sub care a fost pusa in 2002 prima editie a festivalului, sau coabitarea cu Gheorghe Funar, convenita citiva ani de prodigiosii fondatori – regizorul Tudor Giurgiu si criticul Mihai Chirilov –, care nu l-au invitat totusi niciodata pe fostul primar sa urce si sa cuvinteze pe podium. Dar sa ne intelegem: era fatal ca reusitele din strainatate ale tinerilor cineasti – obtinute adesea in pofida barajelor si uneori a boicotului din tara –, sa accentueze apetitul in materie al politicienilor din toate partidele, interesati sa-si atribuie merite, prea vinovati fiind toti de anomaliile statornice din cinematografia publica nereformata, prin binecunoscuta politica de distribuire in cea mai mare parte clientelara a Fondului Cinematografic.

Ministrul Iorgulescu pe podium
Ne-am fi putut resemna in ideea ca tot raul spre bine, presupunind ca ar functiona un Donnant donnant: in schimbul extraordinarei trambuline mediatice reprezentate de TIFF – dincolo de citeva inadvertente filmologice, odata consumat momentul festiv, ar urma conectarea guvernului insusi la starea de fapt reala a cinematografiei, cu identificarea oficiala a surselor de coruptie si scandal, asigurate – nu-i vorba! – de legea in vigoare si intretinute de subordonatii premierului, totodata sef de partid. Nenorocirea e insa ca numitul primat mapamondic, al erijarii pe podiumul festivalului international de film a liderului politic guvernamental, s-a produs in bloc, cu intreaga nomenclatura de resort propulsata la rindu-i pe podiumul festiv. A fost o cascada propagandistica dupa care – dincolo de jena provocata numerosilor invitati din strainatate – ma tem ca ne luam din nou adio de la sansele reformei institutionale din cinematografie, refuzate si apoi deturnate timp de 17 ani, sub toate legislativele si guvernarile postdecembriste. Mult va fi dat de furca, la TVR 1, inregistrarea amplei cuvintari a ministrului Iorgulescu, caruia i s-a facut serviciul de a fi redus la aproximativ o treime din speach, in transmisia de a doua zi, telespectatorii fiind astfel partial scutiti de disconfortul asistentei de la fata locului. Care asistenta l-a intrerupt de citeva ori pe propagandist prin aplauze excedate, in timp ce unui coleg din preajma i se parea ca ministrul confunda gala TIFF de la Nationalul clujean cu conferintele de presa din Sala Multimedia a Ministerului Culturii, iar sussemnatul ma credeam la un Congres al Culturii si Educatiei Socialiste redivivus.

Suita fusese insa deschisa in nota ingenua, de directorul general Serbanescu, suficient citat si comentat in pronuntarile sale doctrinare din octombrie 2006 si mai ales din decembrie 2006 incoace, cind a girat cea mai mare deturnare de fonduri din istoria cinematografiei romane. I-am admirat vivacitatea irepresibila cu care s-a instalat acum in postura noua de nas sau ursitoare: „se naste o constiinta a comunitatii cinematografiei romanesti“, desi nu stim inca in ce relatie ar fi aceasta constiinta comunitara cu „minima moralia“, instituita anterior de acelasi ca platforma a coruptiei si ca rechizitoriu intr-un ipotetic proces de calomnie, intentat lui Cristian Mungiu, inainte de plecarea acestuia la Cannes-ul de unde s-a intors cu Palme d’Or.

Gafele unicei puteri din stat
Totusi – gura pacatosului adevar graieste! – o problema de constiinta avem, din ce in ce mai acuta, nu atit in genere, in „comunitatea cinematografiei romanesti“, cit in raport cu ceea ce, de pe podiumul galei finale de la Cluj, laureata Irina Petrescu declara ca prefera sa numeasca Noul Cinema. Ajungem astfel la inca o circumstanta atenuanta a inadvertentelor filmologice ale premierului Tariceanu. Sigur ca ne-a intristat ca acesta n-a aflat de la consilieri ca La Palme d’Or de la Cannes nu e doar „cel mai important premiu european“ si ca deci e o gafa sa le adresezi tinerilor cineasti romani urarea dubitativa „ati merita sa incercati a trece Oceanul“, mai ales ca aceiasi consilieri ar fi trebuit sa-i comunice sefului lor ca un Cristi Puiu, un Corneliu Porumboiu si altii din Noul Cinema Romanesc au si ajuns cu mare succes dincolo de Atlantic, chiar daca acolo nu exista nici o distinctie care sa egaleze in valoare ceea ce au dobindit pe Coasta de Azur (a nu se confunda o ceremonie locala ultramediatizata cu un festival international de arta filmica!).

Mult mai mult ne-a intristat insa la Clujul din acest an (ca si in trecut, de altfel) constatarea ca pe cit de avid si de avizat se vadeste publicul cinefil, pe atit de opaca pe alocuri si uneori descalificant refractara e presa locala, in speta aparitiilor cotidiene, in ceea ce apare tiparit ori e colportat asiduu prin holurile, culisele si receptiile TIFF-ului. Nu-i un viciu circumscris locului sau provinciei, e o meteahna care face ravagii generalizate, de cind gazetarii populari au ajuns sa se considere nu a patra putere in stat, nici eventual prima, ci unica, omniscienta si infailibila, careia nu-i poti ajunge la virful nasului, fiindca inca n-a auzit de facultatea dialogica. Invocind cu verzale profesia de REDACTORI (daca n-or fi de fapt pseudonime), Bianca Felseghi si Mihai Pedestru (niste Ion Cristoiu-Radu Tudor in miniatura), au semnat, in editia pentru Transilvania si Banat a ziarului Romania libera din 4 iunie, un articol intitulat „Deliciu pentru sado-masochisti“, din care aflam ca in filmul 4 luni, 3 saptamini si 2 zile ar fi vorba de „doua tinere uteciste dezumanizate“ care „se dedau la o partida de sex cu doctorul clandestin“, de „familii de burghezi comunistoizi la o sindrofie“, de „scene sablonarde, cu intuneric, cozi la Alimentara...“, cu „replici cliseu supra-exploatate“ s.a.m.d., incit „privitorul ramine cu destule nedumeriri“.

Cinema-ul a murit! Traiasca cinema-ul!
La conferinta de presa din dimineata urmatoare proiectiei cu 4 luni, 3 saptamini si 2 zile, l-am intrebat pe Cristian Mungiu ce-ar astepta in plus de la critica de film romaneasca, daca ea s-ar afla in acelasi raport de receptare comprehensiva a filmului fata de critica de la Cannes, cum s-a situat reactia publicului clujean la spectacolul inaugural al TIFF-ului, in timpul caruia ar fi fost, dupa relatarile folclorice ad-hoc, 5 sau chiar 12 lesinuri in sala, fata de unul singur la Cannes. Raspunsul a fost „minimalist“: „sa nu-si piarda prea mult timpul cu povestirea subiectului“. Or, nu doar gazetaria passe-partout, cu prezumptiile ei monumentale fata de o arta care, contrar aparentelor de maxima accesibilitate, pretinde prin excelenta scolarizare si profesionism de specialitate, nu numai „jurnalismul cultural“, cantonind cu rafinament intr-o critica prin ciupeli, epidermica si sententioasa (facind un capat de tara din cutare plan detaliu cu fatul embrionar avortat, care a provocat o intreaga dezbatere printre participantii la TIFF), ci critica pe deplin calificata se afla ea insasi in fata celei mai dificile provocari, in ordinea perceptiei si estimarii filmologice, cu care s-a putut confrunta vreodata pe sol national.

Functionalitatea inedita a incadraturii si cadrului, a timpilor dilatati si a spatiilor de reflectie densa, lasate libere pentru privitorul abilitat in spe, sint citeva din treptele de acces la excelenta acestei opere. Dupa cum incadrarea ei in scoala Noului Cinema Romanesc obliga, cred, implicit la reconsiderarea reperelor avute in vedere pina in prezent. Termenul insusi de Nou Val ar trebui abandonat ca impropriu: filmul romanesc nu era la noul start din anul 2001 in situatia din 1959 a celui francez, ci mai degraba in conditia Noului Film German, care a trebuit sa-si construiasca la 1970 o platforma a „re-startului de la zero“, dupa lungul vid impus de istoria politica in anii ’30-’40 si in deceniile imediat urmatoare.
Un anumit cinema a murit, altul se naste. S-a nascut! Dar e abia inceputul unei discutii.