OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cei care l-au vazut pe realizatorul filmului Triunghiul mortii, Sergiu Nicolaescu, la sedintele Comisiei pentru Cultura a Camerei Deputatilor din 13 si 20 martie crt., cine l-a urmarit cum tinea strins in miini, tot asezind imperios, ritualic, pe masa parlamentara, mapa cu proiectul de lege al carui titular se declara; cine l-a auzit totodata glasuind; cei favorizati de soarta a fi prins aceasta imagine audiovizuala in direct, la fata locului, n-au putut sa nu-si dea seama cit de circumspect masurate au fost definitiile prin care binefacatorul lui S. Nicolaescu, scenaristul de o anumita clasa Titus Popovici, l-a fixat pe regizor in chinuita istorie a filmului romanesc: „ignoranta si snobism schiop“, „incultura si prost-gust“, „tupeu, sfertodoctism si o neinfrinata chemare spre kitsch“. Formularile mai radicale, din textele publicate si din corespondenta scriitorului, par sa includa o compasiune aproape tandra, cu circumstante atenuante: „o cronica mitomanie“, „sarman paranoic minor“.

Supravietuindu-i binefacatorului sau si ajungind sa colaboreze cu C.V. Tudor ca scenarist la Triunghiul mortii (film in care Ecaterina Teodoroiu apare in chip de fantoma pe front intru imbarbatarea ostasilor), S.N. a depasit cu mult in pragul noului secol definitiile de mai sus. Cum sa fie „sarman“ si „minor“ el, care a obtinut votul pare-se unanim al Senatului pentru un text sustras altora, text pe care a reusit sa-si suprapuna numele, iar acum vine in triumf la Camera Deputatilor, cu sprijinul in scris al culturnicului Mihnea Gheorghiu de la Uniunea Cineastilor, insotit de intreg staff-ul 100% pedeserist al „Centrului National al Cinematografiei“ augmentat cu citeva aparitii extraordinare, ca autorul total al filmului de gang Sexy Harem Ada-Kaleh (vezi numarul 109 din Observator cultural)?! Este kitsch, dar e magnific! Cum sa fie „minor“ cel care se prezenta nu demult la un post tv, cu trimitere nominala expresa, ca un Orson Welles al Carpatilor, iar acum se erijeaza drept intemeietor si corifeu al legislatiei filmice din Romania, zicind ca el e cel ce „lasa mostenire“ generatiilor viitoare Legea Cinematografiei?! Tradat de rictusurile urii razbunatoare pe figura, indesindu-si mapa pe masa parlamentara cu exact reflexul rudimentar de altadata al comilitonului sau ca geniu al Carpatilor, N. Ceausescu, anuleaza in Expunerea de motive tot ce a insemnat fondare autentica in materie, fie texte de legi, fie texte altminteri fondatoare ale unei scoli proprii, si adauga ca „atita timp cit am sa traiesc eu“, asta va fi Legea! Apoi, cu crisparea celui complet lipsit de, dar vrind sa aiba umor: „Daca va fi nevoie, voi muta cinematografia la Ministerul Apararii Nationale!“.
Paranoic poate, dar de ce „sarman“, cel care se adreseaza astfel noilor generatii si viitorimii, dupa ce, prin Decretul-lege din februarie 1990 si prin ce a intreprins ulterior – nu fara complicitati, e drept –, a barat calea reformei si a refondarii necesare a bransei, in interesul unui monopolism artizanal si autarhic mai draconic si mai descalificant decit cenzura dictaturii?! Sarmana este cinematografia romaneasca dupa supliciul celor 7+4+1 ani pierduti, cu fondurile, energiile si uneori (nu e cazul lui S.N.) talentele risipite in specii vetuste si grandilocvent-bugetivore, cind nu erau filme de gang ordinare, plus contaminarea cu marota revansarda a „autorului total“ care i-a scos din circulatie pe toti debutantii ultimului deceniu, cu exceptia unor Nae Caranfil si Cristi Puiu, salvati de Studioul independent al Ministerului Culturii condus de Lucian Pintilie.

Care Lucian Pintilie a devenit tinta nr. 1 dupa restaurarea in anul 2000 a CNC-ului postceausist, unde legiuitorul de azi cumuleaza functiile de patron politic tutelar si virf de lance (cum le-a monopolizat granitic pe cele de regizor, scenarist, interpret, director de studio si producator-finantator al propriilor opusuri din banii publici pina peste jumatatea anilor ’90), basca imoralitatea incompatibilitatii cu postura de senator. Autorul sau coproducatorul singurelor pelicule efectiv reprezentative pentru ce ar fi o refondare a cinematografiei romanesti, Lucian Pintilie, a fost desemnat ca inamic public nr. 1 prin campania de indepartare din functia de director al studioului, urmata acum de prevederea speciala a articolului 31 din proiectul de lege, in virtutea caruia „directorii studiourilor de stat“ „nu pot beneficia de credite din cadrul Fondului Cinematografic“. Ei, adica el fiind asimilat cu presedintele executiv (ce pierdere ca Decebal! Mitulescu!! nu poate face si el filme!) si vicepresedintele CNC, asimilat chiar cu membrii comisiei de selectie, dar – nota bene! – nu si cu membrii „Colegiului“ CNC care si-au impartit intre dinsii fondurile inca de la primul „concurs de scenarii“. Concomitent – din nou atentie! – un debutant precum Cristi Puiu nu va avea acces la un credit nerambursabil pentru al doilea film, indicat in ultima varianta a proiectului. Stipulari pe cit de criptice, pe atit de otios-discriminatorii fata de talentele tinere vor din capul locului sa le impuna acestora obligatia de a dobindi in prealabil, cu primul film, un „succes de prestigiu si/sau de public“. Cu alte cuvinte, si bagatele (/), cine ar obtine numai succes de public („sau“) ar avea oricum acces automat la credit, in timp ce succesul de prestigiu (la critica si la festivaluri) trebuie neaparat dublat („si“) de cel de public (articolele 18-3, 25-1). S.a.m.d.

Dar cineastii de virf necontrafacuti sint victimele „sarmanului paranoic minor“ nu direct, ca altadata, ci prin intermediul filmologiei universale reconditionate de cel prea des citat. In declaratia oficiala din 13 martie 2002, la Comisia pentru Cultura a Camerei Deputatilor, s-a apucat pur si simplu sa ordoneze militareste (venea poate de la Comisia pentru Aparare de la Senat, unde este… presedinte), sa numeroteze detasamentele cineaste potrivit gradului importantei ce le-o acorda personal. Ingropind in treacat ce s-a scris filmologic de la Canudo incoace: „dupa vedetele filmului, pe locul doi vine regizorul“. Cu aceasta ideologie in seama careia e lasata o „politique des auteurs“ in cinematografia romana, inaltat pe aceasta culme unica a culturii sale profesionale de abecedar compromis (retiparit cu modificari dupa Serghei Gherasimov din primii ani ’50), Serghei Nicolaescu le-a si aratat explicit deputatilor si invitatilor Comisiei cit de simplu, dar si miraculos a compus el proiectul deja votat de Senat. A scos din mapa uzurpatoare Tablele Legii, vinturind in ambele miini, cu gesturi de prestidigitator, printurile succesivelor Ordonante de Urgenta din anii 1997-2000, cu zicerea ca el, modest, doar le-a juxtapus si, salvator, le-a dat coerenta. Minciuna! Dubla!
Daca noul legiuitor din pustia CNC-ONC-CNC ar fi facut o juxtapunere, ar fi perpetuat compilatoriu nefericit, dar echivalent, golurile din Ordonantele „decapitate si lipsite de coloana vertebrala“ din anii respectivi. Prin ele, „ONC fara ONC“ (vorba lui I.I. Cantacuzino din 1940) – prezidat de Radu Gabrea, apoi de Stere Gulea, dar tot cu alde S. Nicolaescu (presedinte), M. Dragan si C. Caliman prin jurii si comisii – a promovat spre esecul previzibil Incidentul Ankara, Tacanitii, Sexy Harem Ada-Kaleh, Proprietarii de stele si altele, mult timp (sau inca) ascunse publicului. Ori, in cel mai bun caz (cel mai amagitor caz, ascunzind falimentul moral si profesional al sistemului sub aurea mediocritas), scripturile suficiente lor insile ale unor semi sau sfertoscenaristi altminteri merituosi.

Rasvan Popescu – legatar nu din rea determinare sau inapetenta, ci prin suficienta, al scenaristilor omnipotenti ai fostei nomenclaturi – e un exemplu: filmele programatic ratate si compensatoriu mediatizate Faimosul paparazzo si recentul Noro. Un „cinema cu handicap“, cum si-a intitulat Eugenia Voda cronica la ultimul film, in Romania literara. Handicap reatestat indubitabil, pe care CNC 2 il cultiva insa cu exuberanta in productia filmelor in lucru, cifrate – cu infatuarea iresponsabila stiuta a tot felul de grafice ametitoare de la 0 la + infinit – la 14: exact cifra lui R. Gabrea de acum trei ani din care am vazut ce-a iesit. Cu precizarea ca ipoteza unor noi exceptii de la regula, ca Marfa si banii (2001) de Cristi Puiu si, prin investitori straini, Filantropica (2002) de Nae Caranfil – poate prin debutul intirziat al lui Cristian Mungiu (titlu de lucru: Occident) –, n-ar ameliora diagnoza asupra sistemului cu handicap perpetuat de „noua lege“. Sistem garantat partinic si partizan (asta e noutatea) prin spiritul si litera articulatiilor nodale ale textului. Ele sint redactate dupa chipul, asemanarea si interesele de clan ale prezidentilor in functie si ale membrilor si asociatilor „Colegiului“, care si-au impartit intre ei primele fonduri disponibile: cale libera constituirii in continuare si functionarii oligarhice a organismelor de decizie, eliminarea definitiva a autonomiei de lucru a instantelor abilitate, nici o varianta pentru solutionarea diferendelor virtuale, nimic despre controlul critic al traseului si etapelor finantarii, al calitatii proiectelor si al procesarii lor, nici vorba de vreo masura tranzitorie pentru compensarea absentei unei clase calificate de producatori s.a.m.d.

Doar in Statutul pregatit nestatutar al Uniunii Cineastilor, pentru Adunarea Generala de alegeri de la inceputul verii viitoare – fixind UCIN-ul in conditia actuala de enclava retardata politic si cultural – isi pot gasi aceste table ale legii perechea potrivita. Drept care, trimisul culturnicului ceausist Mihnea Gheorghiu la sedinta Comisiei din 20 martie crt., tehnologul parvenit aparatcik de vita lunga, C. Pivniceru, a laudat „experienta cu strainii la coproductii“ a mai-marelui „legii“ si l-a rugat cu glas pierit sa aiba „foarte mare grija“ personal de calitatea filmelor, ceea ce acesta va si face fara constringeri legislative, gratie inteligentei recunoscute, culturii abundente si bunei sale credinte funciare probate. Mai ales ca aparatcik-ul i-a incurajat pornirile impotriva confratilor talentati si nonconformisti, elogiind interzicerea prin „lege“ a „limbajului suburban“ din filme – trimitere transparenta la Marfa si banii, mutat prin recentele premii UCIN de pe locul 1 pe locul 15. Se poate oare ceva mai josnic?
Ce-i de facut?

Imposibilul! Faptuirea „imposibilului“ a fost totdeauna unica sansa majora a cinematografistilor si cineastilor romani veritabili, de la C.Th. Theodorescu si Gh. Ionescu-Cioc la Jean Georgescu si Ion I. Cantacuzino, de la Liviu Ciulei si Lucian Pintilie la Nae Caranfil si Cristi Puiu. Pentru a sparge tacerea vinovata a breslelor cineaste fata de „directia de astazi“ din cinematografia romana si a le cistiga reformator si refondator „in contra“ acestei directii, initiativa de drept ar reveni Asociatiei Criticilor de Film din UCIN.