Portretul luptătorului la tinereţe de
Constantin Popescu este un film imperios necesar pentru români,
la fel cum a fost Katyn al lui Wajda pentru polonezi.
Lungmetrajul de debut al
regizorului-scenarist Constantin Popescu se deschide cu o scurtă
prezentare, în ralanti, a grupului de partizani anticomunişti
conduşi de Ion Gavrilă Ogoranu „Moşu“ (Constantin Diţă), pe
un fond sonor ameninţător. Peste motto-ul din Rilke („Orice înger
este înfricoşător“) intră brusc imagini de arhivă cu
fastuoasa paradă bucureşteană în cinstea „Festivalului
Mondial al Tineretului şi Studenţilor pentru Pace“ de la Berlin
(1951), în timp ce o voce din off recită înflăcărat
nişte versuri patriotice. Însă pelicula se taie, vocea se
îngroaşă şi devine ininteligibilă, iar noi pătrundem în
viaţa oamenilor lui Ogoranu, printr-un episod din primii lor ani de
activitate în Munţii Făgăraş: pe 21 mai 1949, nişte
ofiţeri de Securitate încearcă să se infiltreze în
grup, dar sînt demascaţi şi ucişi. Urmează o şedinţă
regională organizată la Sibiu de Direcţia Generală a Securităţii
Poporului în martie 1950, în care ia cuvîntul
general-locotenentul Gheorghe Pintilie (unul dintre capii represiunii
sîngeroase din România comunistă). Discursul său (care
ar putea fi amuzant, dacă n-ar fi înfiorător) este întrerupt
de secvenţe cu masacrarea unui alt grup de rezistenţă şi cu o
percheziţie violentă în casa familiei unui partizan. După un
interludiu, asistăm la dramatizarea unei alte şedinţe de
Securitate, din mai 1950, în care ofiţerilor li se prezintă
nişte imagini alb-negru, filmate aparent pe peliculă de 8mm, care
ar aparţine unor role lăsate în urmă de „elementele
declasate“ din grupul lui Ogoranu – ocazie pentru a ni se
prezenta nouă, spectatorilor, personajele pe care le vom urmări în
continuare.
Acest început este relevant
pentru felul în care Constantin Popescu şi-a construit filmul.
Mai ales în prima parte, secvenţele cu luptătorii
anticomunişti sînt alternate cu altele, în care
prim-planul este luat de reprezentanţii „noii orînduiri
socialiste“, pentru ca, treptat, accentul să fie mutat pe Ion
Gavrilă Ogoranu şi camarazii săi. Uneori, montajul paralel
(realizat de Corina Stavilă) creează momente de cinema antologice –
de pildă, în secvenţa cu o altă şedinţă a Securităţii,
la care generalul Pintilie (Mihai Constantin), maiorul Teodor (Teodor
Corban) şi căpitanul Varlam (Mimi Brănescu) prezintă metodele de
racolare a informatorilor şi de pedepsire a „duşmanilor
poporului“, iar regizorul intercalează cadre în care vedem
cum sînt puse în aplicare directivele de partid de către
oamenii maiorului Alimănescu (Răzvan Vasilescu, în emploi-ul
ticălosului lipsit de orice scrupule). Lumea noii puteri este una a
vorbelor (agramate şi stereotipe), a propagandei deşănţate şi
impuse cu forţa, în timp ce lumea partizanilor este una a
tăcerii (aici, coloana sonoră a lui Mihai Bogos scoate inspirat în
faţă ciripitul păsărilor, foşnetul grînelor, răpăitul
ploii sau zgomotele furtunii), a replicilor puţine şi a
discursurilor rostite doar la nevoie.
Remarcabilă este secvenţa în
care Ogoranu, pentru a atenua panica unui tovarăş de arme, enumeră
diversele tipuri de teamă cu care se confruntă, pentru a conchide
că marea lui frică este aceea de judecata viitorului său copil.
Este una dintre scenele în care Constantin Diţă, aici filmat
în prim-plan şi luminat de flăcările focului dintr-o cabană,
izbuteşte să ne emoţioneze, păstrîndu-şi autenticitatea.
De altfel, el este excelent în primul său rol amplu de film,
deşi acesta este foarte diferit de cele anterioare, iar tinerii
care-l secondează dovedesc că Noul Cinema Românesc are la
dispoziţie mult mai mulţi actori înzestraţi decît
vedem de obicei pe ecrane. Tulburătoare sînt, printre altele,
şi secvenţele în care Toma Pirău „Porîmbu“
(Alexandru Potocean), trădat de un ţăran, moare eroic sub ochii
mamei sale, Gheorghe „Ghiţă“ Haşu (Ionuţ Caras), împuşcat,
este încercuit pe cîmp de un grup de soldaţi sau Remus
Sofonea „Brâncoveanu“ (Şerban Gomoi) şi Laurian „Leu“
Haşu (Bogdan Dumitrache, într-un rol memorabil) decid să se
sinucidă, pentru că nu mai au şanse să scape.
După o documentare minuţioasă,
Constantin Popescu şi-a asumat riscul unui film coral, de a nu avea
multe personaje bine reliefate, cu intenţia de a prezenta cît
mai multe episoade importante din activitatea grupului de rezistenţă
condus de Ion Gavrilă Ogoranu, întinsă de-a lungul a nouă
ani (1949-1957). Aşa se face că în special „negativii“
sînt unidimensionali. La acest capitol, merită amintită
apariţia căpitanului Sebastian Licht (Bogdan Stanoevici). Camera
zăboveşte asupra tabieturilor sale, ceea ce ne face să bănuim că
personajul se va impune ulterior ca un bad guy de talia călăilor
interpretaţi de Răzvan Vasilescu şi Mimi Brănescu. E, de fapt, o
ironie subtilă a autorului, căci Licht este ucis de primul glonţ
tras. Marele merit al lui Constantin Popescu este acela că, în
pofida motto-ului din Rilke, nu a încercat nici să-i
angelizeze, nici să-i demonizeze pe Ogoranu şi ceilalţi partizani.
Ei nu sînt nişte eroi imbatabili, ci nişte oameni
vulnerabili, cu momente în care regretă, fără îndoială,
că au pornit pe un drum fără întoarcere, renunţînd la
cei dragi. „Moşu“ este protagonist într-o singură scenă
de dragoste, iar povestea „Profesorului“ Ion Chiujdea (Cătălin
Babliuc) constituie un laitmotiv în film. Amîndoi sînt
perfect conştienţi că dragostea le este interzisă, căci iubitele
lor ar ajunge, inevitabil, să plătească pentru faptele săvîrşite
de ei. Regizorul-scenarist nu ascunde nici legăturile grupului cu
frăţiile legionare, pentru a păstra adevărul istoric. Evident,
efectul cadrelor alb-negru recurente, care, prin convenţie, au fost
filmate de partizani, este acela de a-i umaniza (îi vedem
alergînd după un cîrd de curci sau bălăcindu-se goi în
apa unui rîu), însă ele nu le pot spăla păcatele.
Portretul luptătorului la tinereţe
este gîndit de Constantin Popescu ca un prim capitol dintr-o
trilogie dedicată rezistenţei anticomuniste din primele două
decenii de după al Doilea Război Mondial. Vor urma un film despre
Elisabeta Rizea (care a primit deja finanţare de la CNC) şi un alt
film despre fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu (anunţat şi într-o
secvenţă din actuala peliculă). Aşadar, un proiect foarte
ambiţios, care se înscrie în tendinţa Noului Cinema
Românesc de asumare a trecutului şi care ne reaminteşte că
neorealismul istoric a început cu Roma, oraş deschis (1945) şiPaisà (1946), prin care Rossellini încerca să-i
elibereze pe italieni de coşmarul fascist. Filme oneste (care nu
cedează tentaţiei baladescului), precum debutul lui Constantin
Popescu, ne sînt necesare pentru a ne cunoaşte mai bine
istoria recentă şi a ne trezi definitiv din coşmarul comunist.
VIDEO trailer Portretul luptătorului la tinereţe - Constantin Popescu
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters