OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Timpul. Toamna (la Venetia) nu-i ca vara. Nu doar pentru ca exista Festivalul de film (cel mai vechi din lume), „Regatta Storica“ e tutti quanti, ci pentru ca vara canalele, ei da, canalele put... Pe linga aceasta fatala nefericire olfactiva, exista alta, oarecum olfactiva, dar mai ales activa din p.d.v. optic-acustic: turismul dezlantuit... Daca vrei sa vezi cu adevarat orasul, trebuie sa-l vizitezi noaptea!
Spatiul. Festivalul de film (titulatura completa este: La Biennale di Venezia/ Mostra internazionale d’Arte Cinematografica) nu are loc in Venetia turistica – aceea cu gondole si porumbei –, ci intr-un cartier al acesteia, il Lido di Venezia.

Lido-ul este un fel de Calimanesti-Caciulata cu briza marina si hoteluri hiperluxoase (exclusivul „Hôtel des Bains“, de maladiva faima viscontiana, aici este), accesibil cu vaporetti; este, de fapt, ca o mica Venetie peste drum de Venetia mare, cu farmec mai curind balnear, atmosfera termala si restaurante insuficiente.
Aici isi are sediul „Mostra“ – mai precis, in Cazinoul de linga Palazzo del Cinema –, o cladire in stil mussolinian, cum vezi cu zecile in toata peninsula. Seamana cu Academia militara din Cotroceni, in mai mic. Particularitatea ei este ca, dupa orele 22, nu mai poti urca la sala de presa, nu poti cobori la subsol (pentru documentare) si nici merge la pipi (parter); in schimb, daca te tine punga, poti intra la Cazinoul deja-amintit pentru un tur de ruleta... Caci Festivalul se culca, dar Cazinoul continua.
Administrativul. A 57-a editie a „Mostrei“ (la care am participat pentru prima oara) m-a convins ca, cel putin la capitolul „organizare“, in Italia, 57 de ani nu sint destul pentru ca lucrurile sa mearga bine...

Mai intii afli consternat, de la standul de acreditari, ca ti s-au ratacit pozele. (Paranteza: acreditarile costa! Venetia e unul dintre putinele festivaluri unde-ti platesti acreditarea. Catalogul costa si el: ai, ca ziarist, un rabat de 20%. Iar mesele costa cel mai mult: Venetia e cel mai scump oras european...). Cei care te anunta acest lucru sint persoane altminteri molto simpatiche, puse acolo sa zimbeasca (oricum n-au altceva de facut) si sa ia lungi pauze de masa, de la care se intorc ceva mai putin bine dispuse (siestele de trei ore au fost reduse, probabil, cu 15 minute...). Ti se fac, in graba, poze la minut, cu un aparat Polaroid de pe vremea lui Mussolini, in care iesi de nerecunoscut („nu se poate... monstrul acesta sint eu?!“). Apoi primesti un „pass“(partout), care nu e chiar ceea ce te-ai asteptat, la virsta si valoarea ta (...), asa ca esti nevoit sa reincepi parlamentarile cu aceeasi persoana care a revenit de la prinz cu o indigestie. La capatul unei lupte de putere, in care argumentele sint mai putin importante decit farmecul personal si tonul, capeti, in fine, „pass“-ul mult visat: cel care te lasa sa intri fara probleme la toate proiectiile, infringind paranoia stupid-bodyguarzilor.
Si, de aici, incepe absurdul à l’italienne.

Poate cineva sa explice de ce este nevoie sa astepti la coada sferturi de ora inainte de a intra, in ultima clipa, in sali!? Se pare ca este o specialitate peninsulara (lagunara?); chiar atunci – sau mai ales atunci – cind salile respective sint goale (riguros goale, perfect goale, evident goale), oamenii de ordine nu permit accesul decit cu trei minute inainte de-nceperea proiectiilor! Nici nu te-ai asezat bine, filmul incepe; iti tragi sufletul pe forspanul festivalului (in care Asia Argento, in chip de sirena pictata-n albastru, atinge, plici-plici, momente antologice ale istoriei Cinematografului...), eventual fermoarul de la geaca pe generic (afara ploua). Bine totusi c-ai intrat.
Alta bazaconie: subtitlurile italiene sint mari cit un cap de om, scrise direct pe pelicula, in timp ce acelea englezesti, minuscule, clipesc variabil pe prompterul de sub ecran, pe care abia il distingi... Festivalul este international, limba internationala cea mai cunoscuta este engleza, dar cei care citesc engleza ar face bine sa manince morcovi. Sau sa nu fie miopi. Sau sa-si aduca un binoclu, ca la opera; doar e tara lui Verdi.

Oamenii. In fine, o chestie „fina“. N-are legatura cu organizarea, ci cu moravurile locului. Stiti dvs. ce-i la gura italienilor cind nu le place un film? Credeam, in naivitatea mea de neofit, ca numai la Cannes „lumea e rea“, ca numai acolo se spun vorbe grele, din cele care pun o lespede de mormint peste un film, atunci cind acesta tocmai s-a terminat... Ei bine, Venetia, „Mostra“ carevasazica, e capo di tutti capi in aceasta chestiune. Cu (inca) o particularitate: aici, „raii“ nici n-apuca sa se sfirseasca filmul, il apostrofeaza de nu se vede in plina scena! Vocile sint casante, smechere, hirsite prin proiectii de presa cu pelicule lungi si satisfactii putine. Ele reteaza orice elan colectiv spre emotie, distrug orice empatie cu cite un „E alora basta!“ care pune punct... Daca e ultima proiectie a zilei (cea dupa miezul-noptii) si filmul comite pacatul de a fi noioso (=plicticos), grupuri furioase stau stoice pina la final si-si urla nemultumirea ca pe stadioane; daca filmul e distractiv, aceleasi grupuri de cinefili-kamikaze se dezlantuie in frenezii de aplauze, fluieraturi apreciative si comentarii istete la fiece replica... Salile sint o arena in care, ca in Gladiatorul lui Ridley Scott, publicul decide la final daca regizorul trebuie sa traiasca sau sa moara. Moartea la Venetia.
Filmele. (In numarul urmator)