OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

– Ce sa mai zic... Tocmai am vazut superbul House of Mirth al lui Terence Davies, cu o Gillian Anderson absolut sublima!

– Trebuie sa-ti spun ca prezenta lui in aceasta a cincea editie a Zilelor filmului britanic m-a bucurat cel mai tare. Nu doar pentru ca a fost cel mai bun si pentru ca sint un fan al lui Davies...

– ...ce m-a surprins a fost sa constat cit de putini, dintre confratii nostri, auzisera macar de Davies... Cineva a scris chiar ca asta e primul sau film!
– Ceea ce ne obliga la un scurt portret al acestuia, for the record. Davies e unul dintre cei mai importanti cineasti britanici actuali, are 55 de ani si, asa cum am scris in caietul-program, a regizat 5 filme in 25 de ani, primele trei (prezentate in anterioarele editii ale Zfb) fiind inspirate de propria lui biografie: Terence Davies Trilogy (The Children – 1976, Madonna and Child – 1980 si Death and Transfiguration – 1983), Distant Voices, Still Lives (1988), The Long Day Closes (1992), The Neon Bible (1995) si acest The House of Mirth (2000). Revin: ce m-a bucurat cel mai tare a fost ca am putut obtine acest film – in mod miraculos – la numai o luna dupa premiera britanica, rastimp in care Gillian Anderson a primit premiul pentru cea mai buna actrita, la recentele British Independent Film Awards.

– Festivalul a inceput cu East is East (un filmulet foarte simpatic, mare succes de public in Anglia) si s-a incheiat cu filmul lui Davies – care inca n-a fost distribuit decit in Marea Britanie; e o distanta ca de la cer la pamint intre aceste doua filme!

– Asta am si intentionat: filme cit mai diferite, pentru toate gusturile si obligatoriu recente! Si ajunsi la acest capitol, poate ca ar fi bine de stiut cum a rezultat aceasta miniselectie de patru titluri (cinci, daca punem la socoteala si Snatch-ul, de a carui premiera simultana am profitat pentru a-l include si in Zfb) – pentru ca, de fiecare data cind organizezi o manifestare de acest gen, exista doua curente circotase de opinie: fie ca anume film care ar fi meritat sa fie aratat nu a fost inclus in selectie, fie ca altul nu avea ce cauta, din motive ce tin de „nationalitatea“ lui, a regizorului sau a actorilor... Desigur, lista trimisa biroului British Council de la Londra a fost mult mai lunga. Pe ea se gaseau si Wisdom of Crocodiles (cu Jude Law), si Gods and Monsters (Oscar pentru scenariu acum doi ani) si Human Traffic (mare succes de public si de critica in Anglia, situat cumva in descendenta lui Trainspotting) – ne-am ciocnit de un refuz net. De cele mai multe ori insa, e o chestiune de sansa: se poate intimpla ca acea copie destinata circuitului festivalier sa fie deja „rezervata“ de altcineva (a fost cazul cu Nora, cu Following – interesant film de debut al lui Christopher Nolan sau cu Sexy Beast al altui debutant, Jonathan Glazer – reputat autor de videoclipuri; el i-a facut lui Jamiroquai Virtual Insanity). Cum la fel de bine se poate intimpla sa nu obtii acordul companiei care detine potentialele drepturi de distributie in Romania – vezi The Man Who Cried al lui Sally Potter, unul dintre primele titluri confirmate (!) de biroul de la Londra si retrase pe ultima suta de metri din selectie (cu zece zile inainte de deschiderea Zfb) de catre firma distribuitoare, Canal +. Cel mai rau imi pare totusi de Billy Elliot, care ar fi putut avea o avanpremiera in cadrul Zfb: cei de la Ro-Image 2000, care urmeaza sa-l distribuie la noi, incepind cu anul viitor, nu au primit insa copia in timp util. Cit priveste „nationalitatea“ invocata anterior, e drept ca majoritatea castingului din House of Mirth e american, ca filmul lui Branagh – asa shakespearian cum e – e un omagiu adus muzicalurilor hollywoodiene, ca East is East e regizat de un irlandez, iar Felicia’s Journey – de un canadian. Toate sint insa productii britanice – si cred ca acesta e un (contra)argument suficient de solid.

– M-a surprins reactia unora la Felicia’s Journey al lui Egoyan – nu ca filmul n-ar avea ce sa caute la Zilele filmului britanic pentru ca regizorul e canadian...

– ... faptul ca povestea e, in esenta, cum nu se poate mai britanica, sau, ma rog, irlandezo-britanica, se pare ca nu conteaza...

– Nu, m-a surprins pentru ca stiu ca unora nu le-a placut foarte mult, iar mie mi se pare cel mai bun Egoyan din cite-am vazut!... Egoyan e un cineast intotdeauna impecabil – „prea“ impecabil, chiar, in sensul ca simti intotdeauna, in filmele lui, acea grija maniaca de a fi de egal cu sine, totul neted, putin léché chiar... care uneori duce la rezultate excelente (The Sweet Hereafter, de pilda), la acea calitate „hipnotica“ a povestirilor sale, dar... Pe mine, unul, a-nceput sa ma cam plictiseasca aceasta maniera, foarte precauta, de a face cinema – sa ma plictiseasca in general, nu doar la Egoyan; or, aici el isi ia riscuri – filmul e fracturat, are sincope de ritm care ii fac bine, zic eu –, plus ca e si cel mai intertextual dintre filmele lui: „citatele“ din Frumoasa si bestia al lui Cocteau, cel din Suspiciune al lui Hitchcock... Iar Hoskins e genial!

– Si pentru ca tot vorbesti de citate, nu uita de Colectionarul lui Fowles/Wyler.

– Revenind putin la East is East: pustiul e mortal – parca ar fi Kenny din South Park in trei dimensiuni...

– E singurul actor neprofesionist din distributie – e ceea ce a declarat producatoarea filmului, Leslee Udwin, la conferinta de presa, a doua zi dupa spectacolul de gala. Tot atunci, mi-a confirmat ca, asa cum intuisem si eu, primul ei gind a fost ca Stephen Frears sa-l regizeze, iar Brenda Blethyn sa joace rolul mamei. Filmul ar fi pierdut insa in prospetime, a spus ea – de aceea, s-a recurs la fete noi si la un regizor nu doar debutant, ci si irlandez pentru a adapta aceasta poveste care, aparent, nu le-ar privi decit pe cele doua parti implicate: englezii si pakistanezii.

– Pe mine Snatch (Unde dai si unde crapa) m-a cam dezamagit... in orice caz, mi s-a parut sub nivelul primului film al lui Ritchie, Jocuri, poturi si focuri de arma. O surpriza foarte placuta mi s-a parut in schimb filmul lui Branagh – mai ales ca, dupa cum stii, nu sint un fan al sau. Hamlet-ul lui tin minte ca m-a terorizat, pentru ca a avut ideea (debila) de a-l face ca o opera – or, tragedia este tot ce poate fi mai opus operei! Insa Love’s Labour’s Lost ca muzical, anii ’30 – de ce nu?, mai ales ca este o comedioara destul de oarecare a lui Shakespeare, nu e Midsummer Night’s Dream... Citeva momente m-au facut praf de-a dreptul... cind cinta „I’m in Heaven“ si se ridica toti in tavan, Doamne! I AM in heaven...

– Sau cel care echivaleaza relativ sumbrul final al piesei cu o scena emotionanta de despartire desprinsa parca din Casablanca si inmultita cu patru... Si inca un argument: e cea mai scurta adaptare shakespeariana semnata de Branagh – doar 95 de minute!

– Cind ma gindesc cum aratau Zilele filmului britanic facute de Rolland Man la Cinemateca, acum cinci-sase ani... cu noua spectatori in sala si cu Aura Puran zece... Una peste alta, cred ca esti multumit de efectul Zilelor... asupra publicului bucurestean – nu uita ca ai beneficiat de cinema Studio, in plin centru (eu n-am avut decit Europa!) – si ca, in ciuda concurentei DaKino-ului, lumea a venit zi de zi in numar mare, chiar si la a doua proiectie – la East is East s-a stat in picioare!

– Sincer, nu ma asteptam. Am fost cu atit mai surprins cind am aflat ca doua societati distribuitoare cochetau cu ideea de a-l cumpara si distribui pe marile noastre ecrane... Pina la urma, a fost chiar mai bine ca anuntatul The Man Who Cried ne-a scapat printre degete. Era, oricum, o concesie (despre film ne-am pronuntat in recenziile Festivalului de la Venetia), justificata doar prin performantele delicioase ale lui Turturro &Blanchett si exotismul prezentei lui Johnny Depp in chip de tigan roman si a citorva cintecele gen Baladele revolutiei interpretate de Taraful haiducilor...