Primul lungmetraj al lui Andrei Gruzsniczki, Cealaltă Irina, are în comun cu un alt debut al acestui an, Francesca de Bobby Păunescu, tema „la modă“ a emigrării. Principala deosebire este că aici accentul nu mai cade pe femeia care decide să plece la muncă în străinătate, ci pe bărbatul care rămîne în ţară. Tocmai în acest protagonist, care trebuie să fie portretizat convingător, rezidă prima miză a filmului. Scenariul, semnat de Ileana Muntean, Mircea Stăiculescu (şi regizor), a fost inspirat – aflăm de pe generic – de o „poveste reală“ (formulă oximoronică tot mai populară) despre un maestru al autoiluzionării.
Însă marea dramă a lui Aurel nu este dispariţia soţiei, ci faptul că pasiunea sa pentru Irina pare să-i fi adormit complet raţiunea. Dacă, în timp ce ea trăia, el se amăgea că este iubit (noi, spectatorii „obiectivi“, realizăm imediat că se înşală amarnic), după ce obiectul pasiunii sale nu mai este, Aurel continuă să trăiască în minciună, refuzînd orice argumente şi dovezi. Nu pot să discern cît e idealism şi cît e idioţenie în comportamentul personajului. Cert este că Andi Vasluianu reuşeşte în cele mai multe secvenţe să-l facă verosimil (într-altele, cum e cea în care Aurel este anunţat la telefon de moartea Irinei, actorul nu convinge), iar realizatorii îi mai dau cîteva şanse, strecurînd ici-colo elemente ce stîrnesc confuzie şi pot naşte interpretări diferite (de pildă, aluniţa lipsă a moartei).
La capitolul neconcordanţe, secvenţa de pregeneric, în care protagonistul se confesează unui interlocutor anonim, într-o crîşmă de cartier, funcţionează eficient ca flash-forward, însă, atunci cînd este reluată, pe lîngă zgomotele specifice localului, este adăugată şi muzică (diegetică). Secvenţa finală, excelent filmată şi regizată, în care camera încheie prin a se ridica, pe macara, deasupra satului, ar trebui să corespundă celei de la început, în care Aurel intră în blocul său bucureştean, însă acolo cadrul aerian era fix...
- Articole in legatura
- Cripto-neosămănătorism, în filmul epigonic

