OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Catalin Sturza: La inceputul lui 2004, regizorul de duminica Mel Gibson a tinut cu tot dinadinsul sa ne arate cum a fost rastignit Hristos: batai barbare, singe pe pereti, efecte speciale gen Rocky si interminabile sedinte de machiaj, plus bietul James Caviezel inghetat si cu un umar dislocat. Totul pentru a demonstra ca naturalismul poate exalta pasiunea religioasa. La sfirsitul aceluiasi an, regizorul german Oliver Hirschbiegel a hotarit, probabil, ca nu e corect ca „baietii buni“ sa adune, singuri, tot caimacul publicitatii, asa ca l-a chemat in scena pe cel mai renumit antihrist: Adolf Hitler.

- Biografie sau istorie?
Ultimele zile ale lui Hitler, nominalizat in 2005 la Oscarul pentru cel mai bun film strain, e una dintre multele pelicule de inspiratie biografica ale anului trecut. L-am vazut pe Howard Hughes zburind pe deasupra cuibului de miliardari al Hollywood-ului in filmul lui Scorsese Aviatorul, si l-am urmarit pe Ray Charles cintind rhythm &blues pentru a descinta droguri si femei in Ray al lui Taylor Hackford. Ne-am minunat de frumusetea decorurilor si, mai ales, a muzicii care-l insoteste pe Che Guevara de-a lungul Americii de Sud in pelicula lui Walter Salles Jurnal de calatorie, si am cascat la firavele crize de nebunie ale pictorului Amedeo Modigliani in Modigliani-ul lui Mick Davis. In plus, am luptat eroic, alaturi de Alexandru cel Mare, impotriva micilor complexe oedipiene, in Alexandru al lui Oliver Stone.

Ce au toate aceste personaje in comun? Sint o adunatura de celebritati si de nebuni (daca intrunesc ambele conditii, cu atit mai bine!) detinatori/oare de „povesti adevarate“ care au adus, toate, succes de box office si, partial, de critica unor regizori mai mult sau mai putin celebri si nebuni. Daca au facut si putina vilva, vexind, aici un puritan, acolo o comunitate etnica, se cheama ca misiunea filmelor a fost indeplinita. Iata, in aceasta ordine de idei, o intrebare care poate sa echivaleze (sau nu!) cu o pozitionare comerciala: Cum isi permite Oliver Hirschbiegel sa calce pe terenul minat al victimelor Holocaustului si al complexelor de vinovatie ale poporului german, umanizindu-l pe Hitler?
Mihai Fulger: Intii de toate, eu n-as plasa Ultimele zile ale lui Hitler (sau Caderea, cum a mai fost el tradus) in aceeasi categorie cu biopic-urile mentionate de tine. Pentru mine, un film biografic ar trebui sa redea mult mai mult din viata/evolutia unui om, cu ascensiunea si decaderea sa, decit o face aceasta productie. Daca ne referim strict la dictatorul nazist, in film ii sint surprinse doar ultimele 12 zile din viata (plus o seara din 1942), deci numai decaderea (pentru un spectator care nu cunoaste istoria secolului trecut, ascensiunea extraordinara a acestui „antihrist“ va ramine inexplicabila).

Daca ne referim la Traudl Junge, stenografa lui Hitler, cea care i-a stat alaturi „pina in ultima clipa“ (chiar asa se intituleaza volumul sau de memorii, scris cu ajutorul Melissei Müller si aparut recent si la noi, datorita Editurii Vivaldi), putem vorbi mai degraba de o biografie: pe linga prima intilnire cu Führer-ul, cea din 1942, mai apar in film si niste declaratii ale sale din zilele noastre (ea a murit in 2002, la putin timp dupa publicarea memoriilor); totusi, cea mai mare parte din actiune se petrece in ultimele zile ale lui aprilie 1945, deci, cred eu, e gresit din nou sa vorbim despre un biopic (gen, intr-adevar, foarte popular, la Hollywood si nu numai). Ultimele zile ale lui Hitler este doar un film istoric, care decupeaza un segment foarte bine delimitat din istoria secolului trecut. Aici putem mai degraba face o comparatie cu Patimile lui Hristos despre care vorbeai: ambele filme prezinta perioada finala din viata eroului (aici 12 zile, acolo 12 ore), fara a face prea multe referiri la existenta sa anterioara, care se presupune a fi cunoscuta de catre spectatori. Mai mult, principalul public-tinta al productiei germane (core target-ul, daca vrei) este reprezentat de cei care cunosc foarte bine Al Doilea Razboi Mondial, Al Treilea Reich si persoanele importante din anturajul lui Hitler (Bormann, Goebbels, Göring, Himmler, Speer etc.), singurii spectatori care vor putea intelege tot ceea ce se intimpla in film.

- Vreau sa te pipai si sa urlu: Heil, Mein Führer!
Cit despre „umanizarea“ dictatorului nazist, mie nu mi se pare exagerata, cum au considerat-o mai multi comentatori. Totusi, ar trebui sa ne definim mai intii termenii: ce intelegi prin „umanizare“ in acest caz?
CS: Umanizarea nu inseamna, neaparat, ca Hitler e prezentat, in prelungirea celor doua carti (cea a istoricului Joachim Fest, Prabusirea: Hitler si sfirsitul celui de-Al Treilea Reich, si cea a stenografei Traudl Junge), drept un personaj pozitiv. Dimpotriva, filmul incearca sa fie obiectiv si sa respecte, fara parti pris-uri, relatarile martorilor directi.

E suficient ca il putem vedea pe dictator cum ii dicteaza secretarei, cum sta la masa alaturi de apropiatii sai si cum umbla, cocosat, macinat de sifilis si Parkinson, de abuzul de amfetamine si alte citeva boli, ca sa dispara imaginea unidimensionala, de tartor al iadului. Si, pe masura ce Führer-ul devine tridimensional, pierzindu-si coarnele si incovoindu-si spinarea, portretul se umanizeaza. Regizorul nu incearca sa gaseasca circumstante atenuante pentru comportamentul unui dement. Pasiunea lui e una de taxidermist, similara, pe undeva, cu cea a lui Mel Gibson: el reconstruieste, in cele mai mici detalii, carcasa unui personaj. Hitler-ul lui Hierschbiegel, interpretat exceptional de Bruno Ganz, are muchii taioase, suprafete moi, imperfectiuni si asperitati. E un model fizic (asemanarea actorului cu Führer-ul e socanta si deloc intimplatoare), pipaibil. Nu e suficient sa avem date si relatari ale martorilor asupra istoriei: ea trebuie atinsa, mirosita (buncarul e un cavou plin de singe, alcool si adrenalina), simtita cu stomacul. Gibson isi biciuieste bestial Hristosul, in timp ce Hierschbiegel isi plimba prin oras, in teleguta, Führer-ul: puneti mina pe el, oameni buni, nu musca si, daca il intrebati de Himmler, o sa va spuna o poveste duioasa.

MF: Eu nu vad nici un motiv pentru care Hitler sa nu fie putin „umanizat“ – sau, mai bine zis, sa nu mai fie caricaturizat –, atit timp cit personaje istorice precum Alexandru cel Mare sau Ernesto „Che“ Guevara (pentru a ma limita doar la filmele biografice recente), si ele cu mii de crime pe constiinta (desi par mici copii pe linga dictatorul neamt), sint percepute de publicul larg doar ca eroi si/sau victime. De altfel, scenaristul si producatorul Bernd Eichinger recunostea ca marea sa ambitie a fost sa dinamiteze tabuurile si demonizarea generala a lui Hitler, redindu-i eroului – si celorlalti protagonisti ai regimului nazist – tridimensionalitatea. Eu zic ca a reusit.

- Infernul pe pamint si pe ecran
Meritul principal al filmului mi se pare chiar impresia de autenticitate cvasi-documentara pe care le-o da spectatorilor (chiar daca nu lipsesc unele trucuri cinematografice – vezi, de exemplu, cum se intersecteaza in final traseele stenografei Traudl, al copilului Peter si al doctorului Schenck). Eichinger a dorit sa respecte intru totul adevarul istoric si, pentru asta, nu s-a bazat doar pe cartile amintite, ci s-a consultat si cu ultimii doi supravietuitori ai buncarului lui Hitler (Bernd Freiheer Freytag von Lorinhoven si Rochus Misch), izbutind sa recreeze exemplar atmosfera epocii.

CS: Spre deosebire de alte filme despre Al Doilea Razboi Mondial, in care aliatii lupta glorios, baioneta contra mitraliera, pistol contra Panzer, recrut din Middle West contra detasament de elita SS, Ultimele zile ale lui Hitler nu incearca sa faca nici panegiricul invinsului, nici apologia soldatului eliberator. Inamicul nu apare decit intr-o singura scena, cind deja luptele s-au terminat, iar soldatii rusi danseaza cazaciocul. In rest, germanii se decimeaza intre ei sau se sinucid, innebuniti de teroarea plagii rosii. Invadatorii se aud, undeva „la porti“, in permanenta dincolo de raza camerei de filmat, dar ei reprezinta cauza indirecta a catastrofei. Dusmanul cu care se lupta, in acest film, ultimii supravietuitori ai nazismului e spaima, in mare parte autoindusa, care le submineaza luciditatea si perceptia realitatii. Magda Goebbels (Corinna Harfouch) isi omoara cei sase copii pentru singurul motiv ca „nu ar avea cum sa traiasca intr-o lume fara national-socialism“. Oliver Hirschbiegel reuseste, prin scene scurte, ca niste click-uri ale obturatorului peste obiectivul aparatului de fotografiat, sa surprinda groaza in stare pura: un tinar soldat german isi impusca in piept camaradul, dupa care se sinucide, in mijlocul strazii, un ofiter isi trage un glont in cap, pe o banca aglomerata, in mijlocul unei discutii la care participa, iar cei din jur n-au nici o reactie, de parca ar fi fost cel mai firesc lucru.

Reconstructia infernului, pentru a carui punere in scena s-au mindrit atita „sovieticii eliberatori“, e meritorie, dincolo de realism si finete a detaliului, prin transmiterea unei stari de fapt: acesti oameni cred pina in ultimul moment in Führer-ul lor, nu au remuscari, dar traiesc groaza fireasca de dinaintea Apocalipsei: cerul va cadea peste ei. Nu sint nici martiri, nici calai, ci fiinte ingrozite de prabusirea lumii pe care o cunosc, si care ii va trage in infern. Iar asemanarile cu Patimile lui Hristos sint, din fericire, dincolo de insistenta de a pipai titanii pe picior, foarte putine. Ultimele zile ale lui Hitler e un film echilibrat, care nu exagereaza nici cu violenta de dragul artei, nici cu naturalismul de dragul violentei, si care nu-si distruge, din exces de „sa fie asa cum a fost“, personajele. Iar, pentru cunoscatori, filmul e, prin respectarea atenta a marturiilor istorice si prin autenticitatea apropiatilor lui Hitler, care seamana, chiar la infatisare, cu „originalele“ (Goebbels, Himmler si Speer sint uimitori!), un adevarat festin.

MF: Cred ca Ultimele zile ale lui Hitler este in primul rind un film necesar si, deci, bine venit, realizat de o echipa de profesionisti si cu actori foarte bine alesi (pe linga magistralul Bruno Ganz, merita amintita si Alexandra Maria Lara, actrita germana de origine romana, impusa tocmai prin interpretarea lui Traudl Junge). Un film care ar trebui vazut si mai ales inteles asa cum este, sine ira et studio.