OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Intrat recent în circuitul cinematografic, Concertul/Le Concert (coproducţie Franţa-România-Italia-Belgia, 2009) are mari şanse de a deveni un succes de box-office după standardele locale, la fel cum este deja în Franţa. Filmul reprezintă pariul cel mai ambiţios – şi, implicit, cel mai riscant – de pînă acum al regizorului, care a lucrat cu o distribuţie ruso-francezo-română şi a filmat la Bucureşti, dar şi la Paris şi Moscova.

 

 

La trei decenii după ce a fost denunţat ca duşman al poporului (pentru că-şi proteja muzicienii evrei) şi demis, în faţa publicului, din funcţia de dirijor al renumitei Orchestre Bolshoi, Andrei Filipov (interpretat de popularul actor rus Alexei Guskov), supranumit în lumea muzicală Il Maestro, visează încă la Concertul pentru vioară şi orchestră al lui Ceaikovski. Dar „Moscova nu crede în lacrimi“ şi, între timp, toţi membrii orchestrei sale s-au reprofilat, pentru a-şi putea cîştiga existenţa – de exemplu, cel mai bun prieten al său, Saşa Grossman (Dimitri Nazarov), este acum şofer de ambulanţă. Andrei însuşi nu şi-a revenit complet după o lungă perioadă de alcoolism şi depresie, iar acum este om de serviciu în vechiul său teatru şi face figuraţie la manifestaţii sau nunţi pentru iubitoarea sa soţie Irina (Anna Kamenkova Pavlova). Atunci cînd orchestra Bolshoi este invitată, printr-un fax, să susţină un concert la Teatrul Châtelet, Andrei are o idee nebunească de a atinge „armonia supremă“ la care aspira încă din tinereţe: el şi foştii săi muzicieni pretind că reprezintă Orchestra Bolshoi, pentru a interpreta Concertul marelui compozitor rus pe cunoscuta scenă pariziană şi a se răzbuna astfel pe destinul potrivnic. Însă managerul lor, Ivan Gavrilov (Valeri Barinov), are şi el un mare vis: acela de a readuce la putere Partidul Comunist, începînd chiar din Franţa...

Concertul împărtăşeşte cu cele două succese anterioare ale lui Radu Mihăileanu, Trenul vieţii (Train de vie, 1998) şi Trăieşte! (Va, vis et deviens, 2005), interesul pentru identitatea evreiască, surprinsă în confruntare cu vitregiile istorice, şi dialogul intercultural (Est-Vest, „barbari“-„civilizaţi“, comunism-capitalism, părinţi-copii etc.), cu complexele şi prejudecăţile sale. La fel ca în Trenul vieţii, registrul dominant este tragicomic (regizorul este capabil să extragă umorul din marile drame ale Istoriei, evitînd să cadă în derizoriu), iar personajele principale recurg la impostură pentru o cauză nobilă. Şi lista de similitudini ar putea continua – o dovadă că Radu Mihăileanu este nu doar un bun meşteşugar, ci şi un veritabil autor de cinema, urmărit obsesiv de anumite motive şi teme.

 

 

Concertul are la bază un scenariu remarcabil, scris – de regizor şi colaboratorul său, Alain-Michel Blanc – după o documentare amănunţită (începută încă din 2002). Nu e întîmplător faptul că filmul surprinde atît de bine culoarea locală şi fauna umană ale Moscovei (oraş recreat la... Bucureşti).

Radu Mihăileanu vrea să ne vorbească despre puterea individului de a se redresa, după ce a fost defăimat şi umilit, şi de a-şi recîştiga demnitatea umană. Ca atare, regizorul (care semnează şi dialogurile) tematizează oricînd poate, abuzînd chiar de replici menite a ne impune interpretarea vizată de el. Totuşi, personajele principale ne sînt prezentate subtil, acordîndu-se mare atenţie elementelor relevante, astfel încît pe parcursul filmului descoperim noi şi noi faţete ale caracterului lor. De pildă, despre Andrei aflăm, din replicile altora, că este dipsoman, însă la Moscova nu-l vedem niciodată bînd; atunci cînd i se oferă vodcă, mai întîi ezită, apoi îşi simte tremurul mîinilor şi refuză. La Paris, atunci cînd are o discuţie crucială cu tînăra violonistă Anne-Marie Jacquet (Mélanie Laurent, într-un rol mai consistent decît cel din Ticăloşi fără glorie), el nu poate găsi curajul confesiunii altfel decît recurgînd la alcool; automat, Andrei devine mai fragil, mai uman, astfel încît empatizăm mai uşor cu el.

 

Nu cred că există, în acest moment, vreun alt regizor român care să poată „dirija“ atît de bine o asemenea desfăşurare de forţe precum cea din acest film. Judecînd retrospectiv, Trenul vieţii şi Trăieşte! mi se par acum nişte repetiţii pentru marele Concert. Încă din prima secvenţă – în care, printr-un decupaj ingenios, ne face să credem că Andrei este (încă) dirijor de orchestră, pentru a ni-l arăta brusc în postura de om de serviciu –, Radu Mihăileanu ne dovedeşte că stăpîneşte foarte bine arta dozării efectelor cinematografice. Pe parcurs, regizorul ne întinde piste false, se joacă cu melodrama (fără a deveni patetic) şi, din glumă în glumă, din surpriză în surpriză, izbuteşte să ne ţină sub vrajă timp de două ore.

 

Filmul curge aproape muzical, culminînd cu lunga secvenţă finală a concertului, în care peste cadrele cu orchestra, văzută din interior, sînt adăugate comentariile din off ale protagonistului, flashback-urile la care se referă ele (aici apare o superbă găselniţă regizorală, cu nişte degete mişcîndu-se ca-n transă pe coardele unei viori invizibile), dar şi flash-forward-uri cu evoluţia ulterioară a personajelor. Un tour de force la care nu ne este uşor să ne oprim lacrimile. Iar emoţia care ne cuprinde, chiar şi atunci cînd sesizăm mecanismele prin care este ea obţinută, certifică un mare regizor.