Autor: 
Categoria: 
Festivalul de Film Crossing Europe, de la Linz (Austria), a prezentat, în cadrul competiţiei principale a ediţiei a opta (12-17 aprilie), nouă filme europene interesante, variate şi reprezentative pentru tendinţele cinematografice ale momentului.
Ca şi în cazul Festivalului de la Rotterdam sau al TIFF-ului clujean, titlurile selecţionate în competiţie sînt semnate de regizori aflaţi la primul sau al doilea lungmetraj, astfel încît Crossing Europe oferă spectatorilor şansa de a urmări primele creaţii ale viitorilor mari cineaşti europeni. Filmul românesc a fost reprezentat de al doilea lungmetraj al lui Constantin Popescu, Principii de viaţă. Premiul prentu Cel mai bun film din competiţie a fost împărţit anul acesta între At Ellen’s Age (Im Alter von Ellen, Germania), al doilea film regizat de Pia Marais (regizoare germană, originară din Africa de Sud), şi Caracremada, debutul în lungmetraj al spaniolului Lluís Galter.
At Ellen’s Age, selecţionat la Festivalul de la Locarno din 2010, este un film al timpului nostru, despre lipsa de comunicare şi depeizare, avînd-o în rolul principal pe actriţa franceză Jeanne Balibar, în a cărei interpretare impresionantă, deşi interiorizată, rezidă, în bună măsură, succesul producţiei. Ellen este o stewardesă de vreo 40 de ani, care, întoarsă dintr-o călătorie, află că partenerul nu doar îi este infidel, ci va avea şi un copil cu o altă femeie. Eroina pleacă din nou cu avionul şi are o epifanie, datorită unui leopard scăpat temporar din captivitate, după care, încercînd să se elibereze de nevoia presantă de securitate, îşi reia viaţa de la zero şi devine un turist prin vieţile persoanelor şi grupurilor cu care interacţionează. Un film care, dincolo de secvenţele melodramatice şi dinamice (amintind uneori de Armata celor 12 maimuţe al lui Terry Gilliam), stimulează meditaţia prin momente de poezie veritabilă.
Caracremada este un film similar, ca demers iniţial, cu Portretul luptătorului la tinereţe de Constantin Popescu. Titlul, care s-ar traduce prin Faţă arsă, este porecla dată personajului principal, combatantul antifranchist Ramon Vila Capdevilla, de către Garda Civilă spaniolă. El a rămas ultimul luptător de gherilă care a continuat rezistenţa în pădurile catalane după ce, în 1951, Confederaţia Naţională a Muncitorilor Spanioli din Exil a ordonat retragerea militanţilor săi. Ca şi debutul lui Constantin Popescu, Caracremada este un film în care momentele de aşteptare sînt foarte importante, dar aici replicile lipsesc aproape cu desăvîrşire, iar înfruntarea dintre protagonist şi antagonişti este ţinută în culise, astfel încît spectatorii trebuie să se înarmeze cu multă răbdare pentru a rezista pînă la final (previzibil, de altfel).
Premiul publicului, stabilit pe baza voturilor spectatorilor, a revenit filmului Adrienn Pal/Pál Adrienn (coproducţie Ungaria-Olanda-Austria-Franţa), al doilea lungmetraj al regizoarei Ágnes Kocsis, selecţionat anul trecut în competiţia „Un Certain Regard“ a Festivalului de la Cannes. Actriţa Éva Gábor o interpretează convingător pe asistenta supraponderală Piroska, îndrăgostită de prăjiturile cu cremă. Ea lucrează într-un pavilion de spital rezervat bolnavilor în stadiu terminal. Atunci cînd numele unei paciente decedate (care dă şi titlul filmului) îi reaminteşte, după ani buni, de cea mai bună prietenă din copilărie, ea decide să plece în căutarea acesteia. Întîlnirile sale cu persoane din trecut, care evidenţiază subiectivitatea memoriei, frizează deseori absurdul, iar Piroska conştientizează, la fel ca şi Ellen din filmul Piei Marais, deşertăciunea vieţii sale actuale. Un film contemplativ, cu un concept curajos şi coerent, Adrienn Pal a fost un premiant surprinzător pentru o distincţie acordată de public.
O altă surpriză foarte plăcută a fost, pentru mine, comedia dramatică turcească Majority/Çogunluk, selecţionată şi premiată anul trecut în cadrul Festivalului de la Veneţia. Lungmetrajul de debut al regizorului Seren Yüce îl are ca protagonist pe Mertkan, un tînăr de bani gata din Istanbul, care, pînă la 21 de ani, n-a ieşit din cuvîntul tatălui, patron al unei firme de construcţii. Însă el se îndrăgosteşte de o fată kurdă, adică aparţinînd minorităţii care, după cum consideră tatăl său, „nu vrea decît să ne împartă ţara“. Dacă stîngăciile lui Mertkan creează savuroase momente comice, inevitabila confruntare dintre tradiţie şi modernitate, dintre respectul familial şi vocea pasiunii dă forţa necesară dramei.
Archipelago, al doilea lungmetraj al regizoarei britanice Joanna Hogg (primul, Unrelated din 2007, a fost şi el selecţionat în competiţia Festivalului de la Linz), se remarcă prin acuitatea observaţiei unei mici familii din clasa mijlocie, adunate într-o casă de vacanţă de pe o insulă semisălbatică. Filmul sloven Dad/Oãa, debutul în lungmetrajul de ficţiune al cineastului documentarist Vlado Skafar, prezintă prin secvenţe poetice, cu multe supraimpresiuni, relaţia dintre un tată şi fiul său, care trăieşte acum doar cu mama. În producţia cehă Eighty Letters/Osmdesát dopisu, debutantul Václav Kadrnka evocă emoţionant o amintire din copilăria sa sub regimul comunist, după ce tatăl său emigrase în Anglia, unde aşteaptă reunirea familiei. Iar Tilva Rosh/Tilva Ros (Dealul roşu), primul lungmetraj al regizorului sîrb Nikola Lezaic, este un film de maturizare în care doi puşti prieteni au o dispută din pricina unei fete venite din Franţa pe perioada vacanţei; autenticitatea filmului are de cîştigat datorită celor doi juni actori, care-şi joacă propriile roluri, după ce regizorul îi remarcase în nişte filmuleţe de pe Internet.
În concluzie, competiţia Festivalului Crossing Europe de anul acesta a prezentat nouă filme ale unor cineaşti europeni care preţuiesc realismul, infuzat deseori de elemente documentaristice, dar şi poezia, şi care urmăresc cu abnegaţie problemele lumii în care trăiesc.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters