OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cinematografia franceza, una dintre cele mai fecunde in spatiul european, ii inspira rareori pe distribuitorii autohtoni. Tot ce nu respecta formula reductionist-comercialoida policier-Reno-Depardieu-Bellucci mai poate spera sa se infatiseze publicului romanesc doar in salutarul Festival al Filmului Francez, undeva spre finalul anului. Pina atunci, mai putem spera sa mai scape filtrului yankey-maniac al distribuitorilor cite un Jeunet sau vreo multipremiata pelicula de pe vechiul continent. Este si cazul remake-ului Si inima mi se opri in loc (De battre mon coeur s’est arrêté), ghiftuit cu statuete la ultima editie a premiilor César.

Institutia remake-ului nu are radacini adinci in cinematografia europeana. Ne-am obisnuit ca reconstructia, fie ea una de fond sau simpla contextualizare temporala, sa fie apanajul avintului remixist nord-american. Cu pornire, de foarte multe ori, de la premise cinematice europene. Cel mai recent film al lui Audiard poate functiona oricind ca viabila demonstratie a reciprocei. E adevarat ca filonul artistic al originalului (Fingers, 1978) ii poate aduce lui Si inima... circumstante favorizante. Traditia filmelor de arta europene, dar si incapacitatea endemica de a produce, indiferent de straduinte si resurse, un thriller sau policier de patina si spectacularul celor mai bune realizari americane pot fi argumente in sensul statutului de exceptie al asa-numitului film-demonstratie.

- Povestea unui june coleric
Fara a complica mai mult o discutie pe tema diferentelor structurale dar si a etichetelor istorice din jurul celor doua cinematografii: nord-americana si europeana (iesite de ceva timp din epoca antinomiei evidente), filmul lui Audiard statueaza, daca mai era nevoie, relativizarea, democratizarea si convergenta unor valori aflate cindva intr-o intretinuta tensiune. Acesta spune povestea unui june coleric, mereu in stare de incordare a bicepsilor pe fondul unei dezvoltari, ca individ, pe modelul neguros al cotcariilor imobiliare ale tatalui. Thomas Seyr (interpretat de Romain Duris, cunoscut poate din pitorescul Gadjo Dilo) dezvolta, pe urmele tatalui sau, o afacere cu imobiliare pe coordonatele mitei, traficului de influenta si intimidarii chiriasilor. Nu are mari piedici morale in a face pe recuperatorul in momentul in care tatal sau i-o cere. In aceasta linie, de retinut film gangsta francez, intervine un element insolit de schizoidie a personajului – mostenirea lasata de defuncta mama. Thomas isi regaseste pasiunea pentru pian si pentru muzica clasica insuflata in copilarie de o mama pianista de filarmonica.

Ce urmeaza e un soi de asteptare à la Hortensia, cu pregatiri sustinute pentru auditia decisiva, o perioada insa punctata de un amor fulgurant si alte citeva incursiuni „business“ in nume propriu sau in numele tatalui. Filmul are ritm, caci firele paralele de tensiune il predispun pe erou la o perpetua miscare. Tocmai aceasta rapiditate a succedarii firelor epice produce o senzatie de suspendare. Suspendare a ipostazei sale de agent imobiliar, suspendare a recuperatorului din sine, suspendare a iubirii, lovitura de fulger, totul pentru implicarea totala in pregatirea unei auditii, ca si cum de aceasta ar depinde restul vietii sale. Problema sa de atitudine, habitudinea urgentei emotionale il vor face sa clacheze in momentul auditiei.

- Jacques Audiard si James Toback, doua solutii diferite
Muzica reuseste totusi sa-l schimbe, iar asasinarea tatalui nu-i va produce viforul razbunator corespunzator profilului sau. Total convertit la muzica, il va intilni peste citiva ani pe ucigasul parintelui sau si-si va exorciza, printr-o solutie fizica, si cele din urma reminiscente ale omului de altadata. Aici se disociaza filmul lui Audiard de originalul lui James Toback din 1978. Desi urmeaza aproximativ aceleasi fire, rezolvarea e cu totul alta. Harvey Keitel este alegerea perfecta pentru baia de singe in care eroul filmului lui Toback ineaca imediat furia stirnita de asasinarea tatalui. Gratia si linistea muzicii sint undeva, departe.