Kung Fu Panda nu e cel mai bun film al
verii. Nu e nici măcar cel mai bun film de animaţie al verii (deşi
Wall-e, ultima producţie Pixar, semnată de tata lui Nemo însuşi,
abia la început de septembrie se anunţă că va fi distribuit
în România). Dar e, de departe, cel mai bun film la care
să-ţi duci copiii la finalul unei săptămîni de luptă
pentru reducerea timpului petrecut în faţa calculatorului sau
televizorului, pentru golirea farfuriei de supă şi „operarea“
somnului de după-amiază. Chiar dacă numai printr-un mare efort de
imaginaţie ar putea cineva să recunoască aici vocea Angelinei
Jolie, care o fi contribuit la coloana sonoră mai curînd din
solidaritate maternă decît pentru că ar fi avut ceva de făcut
din punct de vedere cinematografic.
Kung Fu… e un desen animat tipic (a
se înţelege: mobilizator şi cu etică înaltă) despre
revolta copiilor contra părinţilor (1), relaţia de relativitate
între aparenţă şi esenţă (2), depăşirea propriilor
limite şi acceptarea propriului eu (3). Adică (1): Po, care e
indubitabil un urs panda, are drept tată un gîscan, bucătar
şi proprietar al unui restaurant de paste; tata vrea ca fiul să-i
calce pe urme, fiului pastele i se par ceva cam terestru şi lipsit
de atractivitate – el visează la kung fu şi e fanul absolut al
faimoşilor Cinci Furioşi (maeştrii Tigroaica, Vipera, Maimuţa,
Cocor şi Mantis – religiosa, Gîndacul călugăriţă). Numai
că (2) cum ar putea să devină maestru de kung fu o namilă care nu
că nu-şi poate atinge degetele de la picioare, dar nici măcar nu
şi le poate privi (şi mai şi miroase urît, pe deasupra)?
Uite-aşa, din întîmplare: Oogway, înţeleapta
broască ţestoasă – spirit tutelar al templului kung-fu – din
Valea Păcii – şezînd delicat într-un picior pe
propriul baston, îl alege să împlinească o profeţie
străveche, după ce nefericitul Po se prăbuşeşte „din ceruri“
în toiul ceremoniei de desemnare a celui care va fi Spiritul
Dragonului. Valea trebuie apărată de Tai Lung, leopardul de zăpadă
ce-şi are (1) propria luptă de dus cu guru-ul celor Cinci, Shifu,
tatăl său spiritual, care nu-i poate totuşi da ceea ce răul din
el îşi doreşte. Oricît ar visa Shifu la o salvare
„raţională“, n-are ce face cînd Oogway dispare cu o
piruetă într-o lume mai bună: pune la bătaie neobositul
apetit al lui Po, joacă alba-neagra cu străchinile de mîncare
şi-l antrenează pe ursul panda. Ceea ce, în final, se
dovedeşte mai puţin important decît revelaţia pe care Po
însuşi o are privindu-şi chipul în multdoritul hrisov
al Dragonului, care nu-i altceva decît o oglindă: nu depinde
decît de încrederea lui în sine însuşi (3).
Ghici cum se termină lupta cu Tai Lung…
Pentru că (4) Kung Fu… vorbeşte, ca
orice basm de bun-simţ din epoca lui Perrault şi a Fraţilor Grimm
(dar nu a celor „prelucraţi“ de Terry Gilliam), despre eroul din
fiecare şi delicatul proces de iniţiere care presupune mai puţin
dobîndirea de abilităţi supraumane şi mai degrabă
acceptarea de sine. Fie şi sub chipul inocent, inadaptat şi
tăntălău al unui panda.
Cum ziceam, Kung-Fu Panda e o animaţie
clasică, plină de înţelepciune la adresa rolului
coincidenţelor în viaţa oamenilor şi a importanţei de a
trăi la maximum fiecare zi, cu efecte vizuale pline de imaginaţie
şi îndrăzneală, un scenariu previzibil ca o zi de vară la
Mediterană, decor de China profundă în detaliu şi
contribuţii actoriceşti nu neapărat strălucite. Şi un erou pe
care nu poţi să nu-l iubeşti şi să nu vrei să-l iei acasă.