OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Inainte de a purcede la disecarea celei mai recente premiere romanesti, sint necesare, cred, citeva informatii preliminare. Regizoarea Cristina Nichitus semnase pina in acest an doar doua lungmetraje de fictiune (Padurea de fagi si Liliacul infloreste a doua oara); ambele au fost realizate in faza ultima a comunismului si nici unul nu prea a rupt gura tirgului. Totusi, Cristina Nichitus este, de ani buni, decan al Facultatii de Film si Televiziune din cadrul celei mai cunoscute scoli de film autohtone (Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica „I.L. Caragiale“). Este, carevasazica, cea dintii autoritate cinematografica si principalul model accesibil pentru studentii de la Regie. Din aceasta postura, Cristina Nichitus a revenit toamna asta pe marile ecrane cu un nou film, Si totul era nimic... – un titlu, dupa cum se va vedea, cit se poate de graitor.

Filmul incepe intr-un oras nenumit, prin sfintirea unei noi biserici, care va juca un rol central in poveste: aici se mai desfasoara doua inmormintari, alaturi de citeva conflicte si chermeze. De altfel, religiosul pare omniprezent in viata si in discutiile personajelor: tam-nisam, cineva se trezeste sa-l intrebe pe parintele Elefterie (Adrian Titieni) ce crede despre invierea lui Lazar sau despre minciunile „bunicutei Eva“, iar ridicarea de biserici pare o competitie locala, in care cuplul de „sifilitici“ Irina si Nicolae Busuioc (Andreea Bibiri si Vlad Ivanov), care vrea sa-si spele pacatele savirsite in strainataturi, nu prea are sanse in fata lui Visarion (Mihai Malaimare), patronul unei firme, al unei televiziuni si al unui club de fotbal, purtind toate acelasi nume – Star (aluzie grosiera la Gigi Becali).

Si pentru ca actiunea avea nevoie de o oarecare intriga (poate si de nitica logica, dar, nu-i asa, marii regizori nu-si bat capul cu astfel de nimicuri), ea este oferita de moartea ciudata a „Genialului“ urbei, manelistul Adrian „Titademita“ (nu va speriati, nu e vorba nici de Adi de Vito, nici de Adi de la Vilcea, ci de special guest star-ul Ovidiu Lipan „Tandarica“); spiritul fostului musulman, devenit iconar ortodox, va urmari personajele tot restul filmului, intrupat probabil intr-unul dintre porumbeii care zboara in ralanti (o fi vazut regizoarea vreun film de John Woo?) sau intr-una dintre nelipsitele pisici (cum ar sugera-o poate numele sau de scena, „Titademita“).
Se pare ca „Genialul“ compusese Margareta (megahitul lui „Tandarica“) inspirat de Margrit, a carei „frumusete usor nepaminteana“ e transpusa si in chipul Fecioarei din icoanele sale. (in paranteza fie spus, singura explicatie pe care o pot da alegerii Catalinei Mustata pentru un rol de muza si sex-simbol malefic este faptul ca sotul actritei, Florin Zamfirescu, este – surpriza, surpriza – rector al UNATC, deci „seful“ Cristinei Nichitus). Tot de „Titademita“ este legata si Joita (Anca Sigartau), figura cea mai apropiata de statutul de personaj principal, in calitatea sa de papusareasa si maestra a imitatiei sau a travestiului („Noi, papusaresele, aspiram catre un ideal irealizabil“, declama Joita, dar zau ca nu-mi dau seama care-i acel ideal).

intr-un interviu, regizoarea-scenarista observa ca filmul ei are peste 100 de personaje (m-a limitat aici la citeva mai importante); daca am defini drept personaj orice figurant ce apare in vreun cadru, probabil numarul obtinut ar fi chiar mai mare. insa desfid pe oricine crede ca poate gasi, in toata viermuiala umana de pe ecran, un singur personaj bine creionat si credibil. De fapt, prin aceste „papusi“, Cristina Nichitus a incercat sa bifeze atit temele universal valabile (cum ar fi arta sau pasiunea), ci si cele care i s-au parut actuale, precum sentimentul religios, nationalismul, afacerismul, politicianismul, coruptia etc. Rezultatul este, dupa cum va asteptati, un talmes-balmes greu de inghitit pina la capat. Desigur, regizoarea ar putea pretexta – ca si un Ioan Carmazan, de exemplu – ca nu a dorit o simpla tragicomedie sau o banala drama psihologica, ci o radiografie sociala, deci individualul a fost sacrificat in favoarea colectivului, portretul in favoarea frescei s.a.m.d. Eu as propune insa doi termeni mult mai simpli: cinema si non-cinema. Si totul era nimic... intra fara dubii in a doua categorie.

La capitolul tehnic, trebuie spus ca vocile actorilor sint dublate in studio, dar sunetul postsincron e mai mult p(r)ost decit sincron; nu de putine ori, auzim replici a caror sursa nu o putem identifica. La rindul sau, montajul Cristinei Ionescu este de multe ori confuz, adesea personajele trecind dintr-un spatiu intr-altul in mod inexplicabil (probabil intentia regizoarei era sa faca un film mult mai lung de 110 minute, cite are acum).
Si totul era nimic..., productie finantata si din bani publici (ceea ce nu mai constituie de mult un prilej de uimire), nu o compromite doar pe regizoarea Cristina Nichitus, ci si pe decanul Cristina Nichitus; implicit, este prejudiciata imaginea principalei scoli de film din Romania. Nu pot sa nu ma intreb ce vor fi invatat regizori precum Catalin Mitulescu sau Corneliu Porumboiu (pentru a ne limita doar la virfurile celor mai recente promotii ale UNATC-ului) de la un pedagog de scoala veche (cam din neoli-ticul cinematografului, as spune) cum este Cristina Nichitus. Oricum, tinerii cineasti au azi la dispozitie un antimodel: cum se poate face un film despre tot si, in acelasi timp, de(spre) nimic.