OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Niciodată primăvara nu a fost mai expresivă pentru sufletul nostru filmic, de parcă am fi cu decenii în urmă, în ţara cea mai crunt răvăşită de ultimul război şi de cumplita dictatură, unde cineaştii n-au reuşit să se redescopere pe ei înşişi decît sub dictonul „Vechiul cinema a murit. Noi credem în cel nou“ (Manifestul de la Oberhausen al Noului Film German, 1962). Două alăturări de filme la antipozi au făcut, în acest sens, o demonstraţie comparatistă fără drept de apel. Am ratat însă fructificarea primului cuplaj, fiindcă despre O secundă de viaţă de Ioan Cărmăzan nu se putea scrie o cronică de film (a spus-o net Andrei Gorzo, care a publicat totuşi două texte, în Dilema Veche şi în 24-FUN, declarînd din nou că se află în postura de „gunoier“ şi titrînd „Derizoriu“, respectiv „Lemn“). Iar de cealaltă parte, Poliţist, adjectiv al lui Corneliu Porumboiu, văzut ocazional înainte de a fi trimis la Cannes, nu este încă proiectat pentru marele public. În schimb, avem şansa – chiar „pleaşca“ – juxtapunerii imediate în circuit public, la distanţă de o singură săptămînă, a premierelor filmelor Carol I de Sergiu Nicolaescu şi Cea mai fericită fată din lume de Radu Jude.

 

 

După ce a înmormîntat trecutul secol filmic şi „epopeea naţională“ aferentă (cu titlul Triunghiul morţii, opul său din 1999, despre luptele de la Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz), Sergiu Nicolaescu încearcă, după exact 10 de ani, respiraţia artificială pentru defuncta „epopee“, tot din unghiul morţii, evocînd ultimele luni de viaţă ale regelui Carol I. Şi încheie filmul în rimă aproape perfectă cu fantasma congenerului Dan Piţa, care şi-a figurat propriile funeralii în secvenţa finală a înmormîntării unui alter ego regizoral (Femeia visurilor, 2005). Imperfecţiunea a venit acum din expunerea în persoană a regizorului, ca actor perpetuu improvizat în propriul casting, pe patul de moarte din finalul filmului.

Sîntem însă departe de un subprodus ofensator pentru toate categoriile de public, aşa cum a fost pelicula O secundă de viaţă a comilitonului lui Sergiu Nicolaescu, Ioan Cărmăzan (funcţionează totuşi un racord simptomatic: cadrele de la crematoriul uman, exact atunci cînd incineratul se pliază brusc, fiindu-i redată „secunda de viaţă“ din titlu). Carol I e altceva: un produs de serviciu (sub)mediocru, o parte a unei filmografii care a rămas uneori aproape de linia de plutire şi chiar, prin anii ’70, puţin deasupra. Nici opul de faţă nu-i lipsit de elemente cu miză culturală, fiind rezultatul documentaţiei întreprinse de regizorul-coscenarist, împreună cu Emil Slotea şi cu alţii, asemenea coautorilor în cvartet ai volumului omagial Carol I. Un destin pentru România (Ion Bulei, Stelian Ţurlea, Sergiu Nicolaescu şi Emil Slotea). Ţine de amintita miză culturală prolixă parafrazarea în dialoguri şi în comperajul unui ghid de muzeu vivace (Cristian Moţiu) a unor rostiri istorice atribuite personajului titular, viitoarei regine Maria, tînărului său consort Ferdinand şi faimoşilor politicieni ai timpului (remarcabil, Răzvan Vasilescu – Ionel I.C. Brătianu). Nu lipsesc o vagă vibraţie dilematică a „Neamţului“ în faţa iminentei angajări militare a României împotriva intereselor ţării sale de origine şi, uneori, pentru scurt timp, acel favor exclusiv filmic, independent de dotarea realizatorului, cînd datele adunate în cadru (decor somptuos, actori-vedete, costumaţie, efecte tehnice etc.) capătă o autonomie specifică, cinematograful dovedindu-se mai puternic decît deficitul de talent al cineaştilor (de unde circumspecţia criticii faţă de filmele de gen, în care se cantonează de regulă deficitarii, astfel încît DOGMA 95 „interzicea“ specia).

 

 

Portretul de stampă oficioasă, compus pe chipul interpretului de machiori, peruchieri, cu aportul decisiv al costumaţiei de gală (realizate de Radu Corciovă, care e şi autorul decorurilor), ar intra şi el printre compensaţii, dar numai pînă în clipa în care stampa de epocă opacă se animă, deschide gura în grimasă ranchiunoasă sau se ridică din fotoliu, apropiindu-se de fereastra apropiată, la rîndu-i opacă, pe care se uită, sugerînd astfel că regele meditează (soluţie itinerantă prin abundenta filmografie). Cea mai stingheritoare e mixtura impropriu numită în materialele publicitare docu-dramă. E un colaj inform de corpuri străine stilistic, în care simili-docu-drama e partea cea mai slabă. Secvenţele cu Statul Major şi Consiliul de Coroană ne întorc la înţepenirile cinematografiştilor – nedeveniţi cineaşti – din 1912 (Independenţa României). N-au nimic de-a face cu docu-drama interminabilele secvenţe de război, turnate cu 30 de ani în urmă pentru unul dintre filmele mai izbutite (nu prin secvenţele citate) ale lui S. Nicolaescu, Pentru patrie. Cu atît mai puţin siropul prelins din memoriile Reginei Maria (Andreea Măcelaru) sau prostul gust inenerabil al secvenţei de la patul muribundului.

Mixtura docu-montaj-arhivă-melo-dramă Carol I se înscrie însă într-o simptomatologie mai amplă şi mai alarmantă, concomitent, par hasard, cu promovarea în vîrful proiectelor scenaristice finanţate de CNC a titlului Dragoş Vodă şi, în aceeaşi parte privilegiată a ierarhiei, a unui Zamolxis. Să nu ne fi spus oare nimic publicul gonit de răsuflatele ifose epopeice ale kitschului monumental Triunghiul morţii (cu C.V. Tudor coscenarist şi cu Ecaterina Teodoroiu apărînd post-mortem în giulgiu de fantomă, spre îmbărbătarea ostaşilor de pe frontul Reîntregirii), nici recidiva din această primăvară, care n-a „ţinut afişul“ decît o săptămînă, cu sala aproape goală, la un singur cinematograf (de buzunar), Union?!

 

 

Cum tot l-am invocat pe Andrei Gorzo în preambul, mă întorc la el, de data asta spre a-l contrazice, în treacăt şi marginal, pentru subtitlul cronichetei din 24-FUN la Cea mai fericită fată din lume: „Cel mai bun film românesc de la Boogie încoace“. Preopinentul omite debutul lui Adrian Sitaru cu Pescuit sportiv – cel mai bun, cred, dintre toate trei (discuţie deschisă). Sitaru şi Radu Jude (foşti colegi la Universitatea Media – cam ilegitimă filmic pînă la ei, şi e îndoielnic că excepţia lor o legitimează) sînt însă neck-to-neck în temerităţi. Deşi nu şi-a epurat mijloacele cu severitatea impusă de statutul de underground al filmului confratelui (redus la bugetul propriului buzunar şi al amicilor), Radu Jude nu riscă, nu uimeşte şi nu obţine mai mult. Chiar dacă locul unic de filmare (malul unui lac la primul, spaţiul fîntînii arteziene de lîngă Facultatea de Arhitectură, la al doilea) şi limitarea timpului acţiunii la orele-lumină ale unei zile îi arată la egalitate, Radu Jude e în avans în materie de casting, eliberat de orice urmă din star-system. Andreea Boşneag, Vasile Muraru şi Violeta Haret – respectiv, liceana cîştigătoare a unui Logan la un joc de noroc şi părinţii acesteia – se întrec în a contrazice amintitul sistem, cu un şarm inegal, dar eficace, iar distribuirea vedetei Andi Vasluianu în rolul chinuitului cameraman urcat pe macara, pentru spotul publicitar fabricat la locul de livrare a automobilului – centrul întregii parodii în surdină a filmului –, amplifică umoristic distanţarea de efectele filmului de gen, în linia unui alt ascendent al lui Radu Jude: o detentă ludică rareori explozivă, dar perpetuă.

 

 

Fără a fi o Giulietta Masina în devenire şi, probabil, nici o viitoare Tamara Buciuceanu Botez sau Draga Olteanu Matei (nu ştiu dacă e cazul „să dea la Actorie“, cum spune în film şi cum a zis în civilie, la conferinţa de presă), departe de 90-60-90 şi cu mersul tărăgănat, la cei 16 ani ai săi la data filmării, liceana Andreea Boşneag este cea mai adorabilă antivedetă, probabil un unicat. Mignon-bondoacă şi cam bosumflată, puţin ursuză şi uneori mofluză, dacă nu – momentan – ţîfnoasă, purtîndu-şi însă dotările cu graţie resemnată şi inteligenţă docilă, pliindu-şi perfect firea pe rolul de norocoasă în pierdere (căci, pînă la urmă, va ceda deciziei părinţilor de a-i vinde „superbul Logan break“, mai ales că, în drumul cu banala Dacie a părinţilor spre locul norocului, acuzase suplimentar paradoxul răului de maşină), neprofesionista din rolul principal ar fi capodopera castingului şi lovitura de maestru precoce a lui Radu Jude. O egalează însă orchestrarea scenaristic-regizorală a întregului.

 

Cu un subiect de schiţă simplă (scenariul este semnat de regizor împreună cu Augustina Stanciu), la prima vedere, în registrul umorului de estradă (de unde e recoltat interpretul tatălui, Vasile Muraru, care ne bombardează cu replici de tipul „vorbeşte un domn, nu rage un bou!“), ameninţînd, la un moment dat, să se profileze ca o monografie moralistă a meschinăriei de familie (protagonistă e mama, în interpretarea „mănuşă“ a puţin cunoscutei Violeta Haret: „Şi cînd taică-tu s-a încurcat cu proasta aia de Nicoleta, n-am băgat divorţ, ca să nu suferi tu!“), aparent, o improvizaţie autoironică a echipei de filmare (în care toţi înjură de mama focului, în afara regizorului figurat de Şerban Pavlu, care mai şi mănîncă seminţe, cînd nu se ceartă, spre a deveni apoi servil dinaintea comanditarului reclamei – Alexandru Georgescu), Cea mai fericită fată din lume mi s-a revelat, abia la a doua vizionare, şi mi s-a confirmat, la a treia, pe DVD, a fi o elaborare savant subtilă, care nu frizează nicicînd şarja sau caricatura, toţi cei din parantezele de mai sus (şi alţii, nepomeniţi) fiind la nivelul eminenţei. Gradarea articulaţiilor şi a ritmurilor, verva secretă a replicilor emblematice, funcţionalitatea neobservată a vînzolelii anonime din jurul cunoscutei arteziene – de la porumbei şi cerşetori la circulaţia neîntreruptă de pe marele bulevard –, amorsele interpuşilor în cadru, care potenţează drama veselă a fetei, îngurgitînd zeci de sticle de suc la reluarea aceluiaşi cadru filmat, jocul secund care se înfiripă neştiut – toate acestea ne reamintesc că filmele mari se fac adesea – şi chiar de preferinţă – din subiecte „mici“.