OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu citisem nimic despre el inainte sa-l vad, dar daca as fi citit, imi imaginez ca ar fi fost trecut la rubrica de rebuturi artistice. Sau mai stiu eu ce puncte de vedere. Si ma gindesc ca n-ar fi rau daca uneori am ignora toate sfaturile criticilor si ne-am duce fix la ce film vrem noi, purtati de intuitie sau curiozitate.

Ce-i drept, la Cloverfield nu m-ar fi dus nici curiozitatea, nici intuitia, nici afisul, nici sinopsisurile de prin reviste. Poate, in cel mai bun caz, citeva cronici ale unor critici de film amatori gasiti pe net. Iar titlul romanesc are orice, numai putere de atractie nu (Monstruos). in sala de cinema in care se proiecta Cloverfield am ajuns din intimplare, cred. „Vrei sa mergem la asta?“, „mm, da“. Si atit a fost.

imi place sa spun ca e film apocaliptic, ca sa vad cum aparatorii culturii inalte se oripileaza. Apocaliptic in sensul tuturor filmelor cu sfirsitul lumii care se apropie, cu asteroizi care lovesc pamintul in mai putin de 24 de ore, cu extraterestri care vor cotropi planeta etc. De parca nu le-am fi vazut pe toate si ce mai poate fi nou in asta si iar vedem cum reusesc americanii sa salveze toata Terra sau tot Universul, cine se mai sacrifica de data asta, oare?
Doar ca, de data asta, apocalipticul nu mai este ingredientul forte al filmului. E foarte bine ambalat si despachetat in fata ochilor spectatorului, dar atentia acestuia se va indrepta in alta zona. Pentru ca uneori te duci la film asteptind, poate fara sa stii asta, sa intri intr-o poveste si sa ramii acolo o ora si jumatate sau doua sau cit tine el. Si sa faci parte din poveste fara sa-ti pui intrebari care sa anuleze cursul narativ (intrebari si comentarii pe care unii spectatori le aduc cu ei la toate filmele pe care le vad, „hai ba, ca nu se poate asta“, „da’ cum a scos, ma, cutitu’ ala?“ si tot asa).

intimplare sau nu, o camera de filmat amatoare te face partas la experientele unor tineri, intime si sociale. O petrecere de adio, in cinstea tipului (Rob, interpretat de Michael Stahl-David) care a dat lovitura si pleaca in Japonia sa lucreze si sa cistige multi bani. Lume buna, atmosfera contemporana, muzica de ultima ora, tehnologie la fel, dar nimic de prost gust. Clasa burgheza americana a anilor 2000. Un apartament mare si frumos in Manhattan in care toata lumea se simte bine, iar singura drama pare a fi una cauzata de o relatie esuata intre beneficiarul petrecerii si una dintre frumoasele invitate. Totul se vede prin camera de luat vederi care va inregistra mesaje de adio catre viitorul plecat. O poveste-documentar. Tot ceea ce va urma ramine in aceeasi zona. Camera este martor fidel, dar si insotitor, al personajelor si al nostru, spectatorii.
Ceva loveste puternic Manhattanul, ceva distruge cladiri, provoaca incendii, darima zgirie-nori, creeaza panica in oras. Toata lumea care a putut iesi din casa e pe strazi. La stiri – ultimele noutati, dar nimeni nu stie cu adevarat ce se intimpla. Si tu, in scaunul tau comod, ai uitat sa bei din paharul cu suc, pentru ca esti acolo, pe Manhattan Bridge, si te duci nu stii unde ca sa scapi de nu stii ce.

Camera lui Hud (T.J. Miller in original si responsabilul cu documentarea la fata locului in poveste) te poarta cu ei, cu Rob, Marlena, Lilly, pe strazi, printre oamenii disperati sa iasa din haos, sa scape de ce li se intimpla. Camera va inregistra fidel lacrimi, morti, urme de speranta in priviri. Printre imaginile de „acum“ de teroare din New York-ul cu geografia schimbata se insereaza (caseta din aparat nu era noua) citeva imagini de „acum citeva zile“, in care Beth si Rob, un cuplu de ocazie, isi petrec ziua impreuna. Acest cuplu de ocazie misca „acum“ intreaga actiune a filmului, deoarece Rob, in ciuda avertismentelor tuturor apropiatilor sau politistilor, si-a pus in cap s-o salveze pe Beth, strivita de vreun perete al apartamentului ei. Si va traversa, pe sub si prin oras, cele mai afectate si mai periculoase zone. Cuprins de un atac de irationalitate, neinduplecat de prietenii care il insotesc (si trebuie sa-l insoteasca pentru ca unul dintre ei, Hud, e responsabil cu regia amatoriceasca de la fata locului), Rob se va catara in zgirie-norul aplecat ca Turnul din Pisa, in care locuia Beth, o va gasi si o va pune pe picioare un pic cam repede. Dar cum ar fi daca ai fi mai atent la emotia pe care ti-o pot induce citeva imagini in loc sa cauti cu orice chip sa gasesti cit mai multe hibe ale filmului? Un sky-scraper aproape rasturnat e destul de greu sa vezi in realitate, dar poti sa apreciezi inventivitatea echipei de creatie a filmului: e o imagine care iti taie rasuflarea.

Si de-acum finalul incepe sa se lase asteptat, simti ca partea cea mai dura a filmului trebuie sa fi trecut, fata a fost salvata, la nivel inalt s-a decis ca Manhattanul va fi ras de pe fata pamintului cu bombe pentru ca nu exista alta solutie de a anihila monstrul. Monstru despre care nu se vor afla nici un fel de amanunte si care apare cam un minut pe tot parcursul filmului, destul ca sa-ti dai seama ca seamana cu un dinozaur, doar ca e mai inspaimintator. Pentru ca e aproape si pentru ca dinozauri n-ai vazut decit in poze.
Mai putin spectaculoasa este insa adevarata incheiere, dar e reprezentativa pentru era pe care o traim, era obsesiva a marturiilor, in care fiecare om, oricit de neinsemnat ar parea, este egal cu ceilalti prin aceea ca traieste o experienta si o poate relata, o poate aduce in fata unui public larg si avid dupa povesti incredibile. Ultimii doi supravietuitori isi inregistreaza, cu privirea atintita catre un potential public, ultimele cuvinte, inainte de bombardamentul final al Manhattanului. Si acum iti dai seama cit de putin conteaza in film monstrul sau pagubele pe care le-a provocat sau mortile pe care le-a cauzat. Conteaza mult mai mult ca ceea ce s-a intimplat a putut fi redat in timp real si dintr-o perspectiva limitata, a unui simplu martor. Si asa am intrat in poveste. Si de-asta mi-a placut.