Autor: 
Categoria: 
Secţiuni paralele: „Venice Days“
„Zilele autorilor“/„Venice Days“,
este una din secţiunile paralele, independente, ale Festivalului de
Film de la Veneţia, creată în 2004, după modelul „Quinzaine
des Réalisateurs“ de la Cannes. Anul acesta, la Lido, a avut
loc cea de a cincea ediţie, care s-a desfăşurat în perioada
28 august-6 septembrie. Au fost prezentate 11 filme, aproape toate în
premieră mondială. Nu este vorba despre un adevărat concurs,
deoarece intenţia e aceea de a prezenta filme în afara
competiţiei, dar un mic premiu final există: Label Europa Cinema. A
cîştigat filmul Machan de Uberto Pasolini, care va fi
distribuit în peste 1700 de săli din Europa. Uberto Pasolini
(nici o legătură cu Pier Paolo, dar este nepotul lui Luchino
Visconti) este un italian care trăieşte la Londra, regizor
debutant, dar cunoscut producător (Palookaville şi Full Monty).
Machan e o comedie dulce-amară, filmată în Sri Lanka,
Germania şi Italia, despre un grup de adorabili disperaţi, care
aspiră să emigreze în Occident şi care inventează o
improbabilă, improvizată echipă naţională de handbal masculin la
Colombo, în Sri Lanka, pentru a putea participa la un turneu în
Germania. Un mare succes de public la Veneţia (10 minute de
aplauze), o poveste adevărată, care evocă o realitate dramatică:
emigraţia ca necesitate.
Al doilea film italian prezentat în secţiunea „Venice Days“ este un titlu „no budget“ (a costat 1000 de euro), filmat în cinci zile pe plaja gay de la Ostia (Roma): Un altro pianeta de Stefano Tummolini (colaborator al lui Ferzan Ozpetek), care a cîştigat premiul Queer Lion Award (la care au participat filmele cu temă homosexuală). Protagonistul peliculei, Antonio Merone, un actor cu o vitalitate debordantă, este una dintre cele mai plăcute surprize de anul acesta de la Lido: sînt sigură că vom mai auzi de el.
Am mai văzut Broken Lines al
englezoaicei Sallie Aprahamian, cunoscută regizoare de teatru, o
banală poveste de dragoste la Londra, film inutil, cu un final
jenant şi cu un singur merit: Paul Bettany într-un rol intens.
Dar, din păcate, Bettany nu este protagonistul filmului... Bun, în
schimb, Una semana solos al regizoarei argentiniene Celina Murga,
cîştigătoare a unui concurs internaţional în urma
căruia a fost aleasă pentru un workshop de un an cu Martin
Scorsese; o parodie a renaşterii burgheze din Argentina despre un
grup de copii închişi într-un hotel de lux, fără nici
un control din partea părinţilor. În stil tarkovskian pur,
ne-a plăcut şi The Visitor, prima operă a tînărului
finlandez Jukka-Pekka Valkeapaa, film lent, dar care păşeşte cu
paşi siguri pe urmele unui băiat mut (fantasticul Vitali Bobrov)
care priveşte lumea dintr-un unghi îndepărtat, şi care nu
reuşeşte să se adapteze unui mediu ostil. Foarte bun în
acest film actorul ceh Pavel Liska, protagonist şi în filmul A
Country Teacher de Bohdan Slama, un film clasic, emoţionant, cu un
grup de actori excelenţi, despre un profesor homosexual care fuge de
la Praga la ţară, pentru a scăpa de prejudecăţi şi pentru a-şi
căuta cu îndîrjire dreptul de a fi fericit. Dar noi, cei
cinci români de la Lido (sîngele apă nu se face...), am
apreciat cel mai mult în această secţiune filmul de debut al
lui Adrian Sitaru, Pescuit sportiv (titlu internaţional Hooked),
care a avut cronici bune în toate ziarele din Italia, ce au
scris: „E ca şi cum ai vedea Rohmer la Bucureşti, o operă primă
demnă de tradiţia teatrului absurdului al lui Eugen Ionescu“. Un
profesor de matematică în plină criză existenţială (Adrian
Titieni) şi amanta lui (Ioana Flora) decid să petreacă o zi
liniştită pe malul lacului. Dar planurile lor sînt date peste
cap de întîlnirea cu o prostituată (excelentă Maria
Dinulescu!), peste care dau cu maşina şi pe care o duc apoi la un
picnic în care echilibrul, deja instabil al cuplului, începe
să se clatine serios. Un film inteligent, subiectiv, destabilizant,
misterios, cu un montaj bine studiat, care contrazice, precizează şi
rectifică intuiţia spectatorului, un film în care fiecare
vede ce vrea să vadă, şi care te lasă cu un sentiment de angoasă
profundă, ca şi cum ai fi asistat la un eveniment imponderabil.
„La Settimana Internazionale della
Critica“
„La Settimana della Critica“ este o
secţiune independentă, găzduită de 23 de ani de Mostra de la
Veneţia (cel mai vechi festival de film din lume). În perioada
28 august-5 septembrie, au fost proiectate şapte opere prime, toate
în premieră mondială, care au participat şi la concursul
Leone del Futuro, care încoronează la Lido cel mai bun film de
debut. Leul Viitorului a fost cîştigat de un debutant matur,
italianul Gianni Di Gregorio, 59 de ani, scenaristul lui Matteo
Garrone (a scris Gomorra, premiat la Cannes anul acesta), cu un film
irezistibil, Pranzo di Ferragosto, despre un bărbat lăsat singur la
Roma în toiul verii cu patru bătrîne doamne demne de
Îmblînzirea Scorpiei, care nu vor să plece în
concediu cu familiile lor. Protagoniste: patru femei fascinante, cu o
vîrstă între 85 şi 93 de ani, neprofesioniste, pline de
riduri, cu mîini pătate de vîrstă şi ochi trişti,
care se iau la bătaie cu viaţa, capricioase, egoiste, care se
ceartă pe televizor şi pe ventilator, uită să-şi ia
medicamentele şi mănîncă pe ascuns noaptea. Să ridice mîna
cine nu are acasă o mamă, o soacră sau o mătuşă Tamara
corespunzătoare! Filmul, very italian, este autobiografic: Di
Gregorio are o super-mamă de 90 de ani, văduvă autoritară, pe
care o îngrijeşte de zece ani, motiv pentru care l-au părăsit
şi soţia şi fiii, lăsîndu-l singur, să-şi măsoare
bătrîneţea şi singurătatea alături de vitalitatea bătrînei
doamne. Toate replicile sînt improvizate în această
peliculă care a costat 50 de mii de euro, filmată în cinci
săptămîni în casa regizorului din cartierul Trastevere
de la Roma. Un film-surpriză la această ediţie a Mostrei, lipsită
de capodopere, un film poetic, emoţionant, haios, dar în
acelaşi timp foarte trist. Iar Di Gregorio, care este şi
protagonistul filmului, creează un personaj memorabil: melancolic,
dar tandru, bun, răbdător şi disperat, lipsit de viitor, de
dorinţă şi de speranţă. Filmul riscă să devină succesul
anului în Italia.
Premiul secţiunii „Săptămîna criticii“ i-a revenit filmului franţuzesc L’Apprenti de Samuel Collardey, născut în 1975, asistent al lui Philippe Garrel. Este povestea unui băiat de 15 ani care învaţă la un liceu agrar în estul Franţei şi care îşi petrece vara la o fermă, unde instaurează un raport tată-fiu cu bătrînul proprietar. O ocazie pentru a se confrunta cu problemele adolescenţei, cu greutăţile vieţii de la ţară, cu munca grea de la fermă şi cu problemele familiei de origine. Actorii sînt neprofesionişti, iar scenariul se bazează pe experienţa de viaţă a interpreţilor.
Dar filmul cel mai aplaudat şi iubit
de public a fost malaezianul Sell Out! de Yeo Joonhan, un musical
off-off-off Broadway, la care am rîs toţi în hohote încă
de la început, despre un tînăr inginer idealist şi
despre o jurnalistă care inventează un reality show patetic, care
transmite în direct moartea bolnavilor terminali. De
protagonistul filmului, Peter Davis, s-au îndrăgostit toate
fetele de la Lido, care, anul acesta, au dus lipsa marilor vedete.
Ne-au mai plăcut Lunch al regizoarei norvegiene Eva Sorhaug, despre
un grup de persoane inadaptate care îşi plimbă singurătatea
pe străzile unui cartier din Oslo, un film care seamănă mult cu
Magnolia, şi Kabuli Kid al afganului Barmak Akram, despre un şofer
de taxi din Kabul care găseşte în maşină un nou-născut (vă
amintiţi Tsotsi?) pe care încearcă să-l plaseze, fără
succes, acasă la nevastă, la poliţie, la orfelinat şi la o
organizaţie franceză. Am pus, în schimb, pe lista neagră a
criticilor înfuriaţi filmul turcesc Two Lines al regizorului
Selim Evci, probabil cel mai prost de la Mostra. Nu vi-l povestesc,
că nu trebuie să-l vedeţi...
Italia versus restul lumii
În toate secţiunile Mostrei au
fost prezentate 20 de filme italiene: opere prime, documentare, filme
noi aşteptate cu trepidaţie, filme vechi restaurate. Opere ale unor
autori-legendă, ca Mario Monicelli sau Ermanno Olmi (Leul de Aur
pentru întreaga carieră), Yuppi Du al lui Adriano Celentano,
realizat acum 30 de ani dar rămas fără distribuţie, un mare
mister italian, filmele muzicale ale lui Domenico Modugno, cel de-al
treilea film al lui Pasolini, La Rabbia, restaurat. După entuziasmul
post-Cannes, unde Gomorra şi Il Divo au triumfat, noi toţi speram
să vedem filme italiene de calitate, dar... n-a fost să fie. În
competiţie, italienii au fost patru: Marco Bechis, cu Birdwatchers,
despre populaţia Indios din Mato Grosso, în Brazilia,
legendarul autor independent Pappi Corsicato, care ne-a dezamăgit
profund cu Il seme della discordia, Pupi Avati, cu Il papà di
Giovanna (Cupa Volpi pentru cel mai bun actor: Silvio Orlando, un
Dustin Hoffman italian), Ferzan Ozpetek, cu Un giorno perfetto,
despre gelozia asasină a unui soţ despărţit. Nu, aceste filme nu
pot fi comparate cu cele două premiate la Cannes, realizate de
Matteo Garrone şi Paolo Sorrentino. După părerea multor critici,
unul dintre cele mai bune filme italiene a fost cel prezentat în
secţiunea „Orizzonti“, Il primo giorno d’inverno, opera primă
a lui Mirko Locatelli, născut la Milano în 1974. Despre un
adolescent izolat şi inadaptat, un borderline care nu reuşeşte să
intre în contact cu restul lumii, care observă, încearcă
să imite, dar de la distanţă.
Un film dur şi pur, bine filmat şi
bine jucat, care mi-a adus aminte de Rosetta fraţilor Dardenne, un
film ale cărui imagini şi atmosferă continuă să te obsedeze mult
timp după ce ai ieşit din sală. Tot în secţiunea
„Orizonturi“ a fost prezentat un alt film italian care a avut un
mare succes la public: PA-RA-DA de Marco Pontecorvo, cu Jalil
Lespert, povestea adevărată a clovnului franco-algerian Miloud
Oukili, care soseşte în România în 1992, la vîrsta
de 21 de ani, şi care intră în contact cu realitatea
dramatică a copiilor abandonaţi ce trăiesc în Gara de Nord
de la Bucureşti. Îi învaţă ce înseamnă
respectul pentru viaţa lor şi pentru cei din jur şi creează o
companie de circ, PARADA, cu care organizează spectacole la
Bucureşti, în alte oraşe din România şi în
străinătate. Filmul, co-produs de Cristian Comeagă (Domino Film),
este un mesaj de prietenie, solidaritate şi speranţă. Pentru a
realiza acest film emoţionant (singurul la care am plîns la
Veneţia), Marco Pontecorvo a citit articole şi cărţi, a intrat în
contact cu Miloud, s-au întîlnit, s-au împrietenit
şi s-au dus împreună la Bucureşti, unde au filmat timp de
nouă săptămîni.
Mickey Rourke, the Lion King
În concluzie, fără să ne
ascundem după deget, Veneţia 65 a fost cea mai slabă ediţie din
ultimii ani. Am văzut 45 de filme în zece zile, dar numai
şase-şapte mi-au plăcut cu adevărat (printre care Below Sea
Level, al italianului Gianfranco Rosi, care a cîştigat premiul
pentru cel mai bun documentar). Puţine vedete faţă de anii trecuţi
(Brad Pitt, George Clooney, fraţii Coen, Tilda Swinton, Frances
McDormand, Natalie Portman, Anne Hathaway, Charlize Theron, Kathryn
Bigelow, Jonathan Demme, Mickey Rourke), mai puţini jurnalişti
acreditaţi, public redus şi dezamăgit, preţuri inabordabile, nici
un episod demn de a fi povestit, palmares cu care nimeni nu este de
acord, nici critica, nici publicul. Juraţii s-au certat între
ei, iar tensiunea a ajuns la apogeu după declaraţia lui John
Landis: „Am fost cel mai bun juriu posibil, cu excepţia lui
Johnnie To...“.
Se mai spune că Kathryn Bigelow a fost furioasă pentru că nu a fost premiată pentru excelentul ei film The Hurt Locker (mult mai bun decît Leul de Aur, The Wrestler, al lui Darren Aronofsky). La fel de dezamăgit a plecat de la Lido italianul Marco Bechis, care, probabil, ar fi meritat ceva pentru Birdwatchers, şi care a declarat: „Premiul nostru a fost acela de a putea vorbi despre tragedia populaţiei Indios, necunoscută de opinia publică din întreaga lume“. Ziarele din Italia au scris şi despre o criză de nervi a lui Mickey Rourke, care ar fi vrut premiul pentru cel mai bun actor (practic nu avea rivali), în ciuda faptului că filmul lui, The Wrestler, a cîştigat Leul de Aur pentru cel mai bun film (nemeritat). Deşert roşu pe covorul roşu de la Lido: cel mai trist episod – protagoniştii filmului franţuzesc Un lac se prezintă pe covor la ora 14.00, cînd sînt 50 de grade la umbră, aclamaţi de şapte persoane, printre care Agnes Varda...
Într-o atmosferă de casă de
odihnă, singurul personaj memorabil al acestei ediţii a fost Mickey
Rourke, care, în The Wrestler de Darren Aronofsky, dă viaţă
unui personaj care va rămîne în istoria cinematografiei.
El este adevăratul, unicul cîştigător al acestei ediţii:
Mickey, the Lion King! Il Re Leone! O performanţă care îţi
taie respiraţia; după film şi la conferinţa de presă, standing
ovation globală şi aplauze interminabile. Un lucru e sigur: după
apariţia uluitoare din Sin City, dr. is back şi şi-a adus la
Veneţia faţa lui altădată frumoasă, devastată de viaţă, de
droguri, băutură şi box, privirea lui umilă, vie, plină de patos
şi de o bunătate simplă, nesofisticată. Conferinţa lui de presă
a fost o lecţie de modestie. I-a mulţumit lui Aronofsky, pe care
l-a definit un dur, ca şi Michael Cimino, a spus că şi-a
sacrificat viaţa şi cariera promiţătoare pentru un vis care nu
s-a realizat, că a trăit o viaţă de rahat, în deplină
singurătate, şi că, numai cîinele lui ştie prin ce infern a
trecut (şi-a adus cîinele la Veneţia pentru că, a spus, are
17 ani, e bolnav de inimă şi nu vrea să piardă nici un minut din
cît îi mai rămîne de trăit). Rourke, care la
începutul anilor ’90 era considerat noul James Dean, a
abandonat Hollywood-ul pentru a debuta ca boxer profesionist cu
numele de El Marielito. După trei ani de box a fost supus la
numeroase operaţii de chirurgie plastică şi la ani de psihanaliză,
pentru a i se reconstrui fizicul şi psihicul. Acum arată ca
Frankenstein în vacanţă, pe plaja de la Lido. Curios e că
anul acesta la Veneţia am revăzut-o şi pe Kim Basinger (partenera
lui din 9 1/2 Weeks) în filmul The Burning Plain al lui
Guillermo Arria-ga. Întrebat de raportul dintre ei, Mickey a
răspuns: „Nu o văd pe Kim de 20 de ani, trăim în două
lumi diferite. Nu ştiu ce face, dar îi urez mult noroc.
Spuneţi că m-am întors: ce înseamnă? Poţi să te
întorci din război, dintr-o călătorie sau de la o cină.
Numai eu ştiu de unde mă întorc... Şi mai vorbiţi despre
singurătatea personajului meu. Cu asta n-am avut probleme, trăiesc
în singurătate de o viaţă“.
Mickey a transformat conferinţa de presă de la Veneţia în unicul happening al acestei ediţii. Îi sîntem toţi recunoscători. A salvat Veneţia 65 de la moarte sigură prin asfixie.
Să ne (re)vedem cu bine la anul, tot la Veneţia, dacă mai avem curajul să mergem...!
Roma, septembrie 2008
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters