OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Într-o lume în care toate structurile se arată a fi fragile, în care contururile sînt şi ele, la rîndul lor, nedefinite, nici realul nu mai poate rămîne în sfera certitudinii. În Culture and the Real. Theorizing Cultural Criticism, Catherine Belsey analizează modul în care, în lumea postmodernă, conceptul de realitate capătă accepţii diferite: realitatea nu mai este un dat, ci un concept ce poate fi văzut ca un produs al imaginaţiei, adică un construct subiectiv oferit de concepţia noastră culturală asupra realităţii; în schimb, poststructuraliştii refuză încorporarea ideii de real într-un loc comun al percepţiei noastre, încadrînd-o în schimb, aşa cum arăta Lacan, într-un domeniu în care subiectul uman nu are acces, diferit, în acelaşi timp, de sfera realităţii, definite de noi prin intermediul culturii.

Realul nu mai este un concept dat, clar, de sine stătător, ci capătă o relativitate care este adesea bulversantă. Dacă totul este un construct cultural sau dacă ceea ce ar trebui să fie realul nu poate fi niciodată atins, atunci nu mai putem stabili coordonate fixe la care să ne întoarcem pentru a găsi coerenţă şi stabilitate. Această problematică este recurentă într-o serie de filme produse de cinematografia americană. Dar, aşa cum sugera şi Catherine Belsey, scopul unor asemenea filme nu este cel de a-l face pe spectator să ajungă la concluzia că nu mai există nici o diferenţă între iluzie şi realitate, ci să puncteze o anume tendinţă a lumii contemporane, tot mai nesigură în ceea ce priveşte distincţia real-ficţional. Dacă vorbim cu atîta uşurinţă de lumea înconjurătoare ca de un produs al imaginaţiei (în sensul că am transformat în realitate concretă ceea ce întîi a fost un plan mental), este clar că şi conceptele de real şi ficţiune intră sub incidenţa incertitudinii. Filmele ce au în vedere această distorsiune a ceea ce numim convenţional realul sînt foarte variate ca structură. Una dintre cele mai pline de semnificaţii este cea a visului lucid, în care visul împrumută elementele lumii reale. Trecerea de la un univers la altul se face fără nici un indiciu, fiind vorba de o continuare fără dislocări. Un exemplu sugestiv pentru o astfel de percepţie asupra vieţii este filmul Vanilla sky (2001), în regia lui Cameron Crowe, un remake al originalului Abre los ajos (1997), regizat de Alejandro Amenábar, în ambele Penelope Cruz jucînd rolul Sofiei, personajul feminin principal. Finalul clarifică într-adevăr ambiguităţile, punctînd chiar scenele în care are loc declicul. Altfel, visul ar fi rămas, în imaginea spectatorilor, pe acelaşi plan cu realul. Visul nu mai deţine mărci specifice, atmosferă difuză sau personaje stranii, dimpotrivă, întîlnim acelaşi cadru, acelaşi mediu, aceiaşi oameni. Iluzia merge pînă la a recrea un fel de paradis pe pămînt. Există însă, în această procedură, o marjă de eroare, pe care o experimentează personajul principal. Astfel, visul se transformă în coşmar, preferabilă devenind realitatea tristă şi deprimantă, o realitate în care este un străin, lipsit de toţi cei pe care i-a cunoscut.

Totuşi, finalul aruncă din nou în incertitudine ideea de real. Deşi a ales realul, personajul se trezeşte chiar în locul de unde începuse cîndva visul, auzind din nou aceleaşi cuvinte ale Sofiei, „open your eyes!“. Putem deduce că „trezirea“ a avut loc de fapt şi mai adînc în cadrul visului, căci poate că odată acceptată intrarea în vis, ieşirea nu mai este posibilă. Acel frison de nelinişte, de incertitudine, de care vorbeşte Belsey pornind de la teoria lui Freud (the uncanny) ar fi, aici, indus nu neapărat de tulburările celui care se trezeşte într-o lume ce îşi pierde coerenţa, ci de existenţa, în subsidiar, a ideei că alături de acest personaj care avusese ocazia să îşi dea seama, într-o oarecare măsură, de ceea ce se petrecuse, există numeroşi oameni care îşi trăiesc „viaţa“ în linişte, crezînd cu tărie în „real“, dovedind cu argumente aparent imbatabile, raţionale, că există o diferenţă certă între real şi vis. Spectatorul este de fapt invitat să se identifice cu aceste personaje existente doar ca sugestie în film şi să îşi pună astfel întrebarea: „dacă şi eu mă număr printre ei?“. Motivul vieţii ca vis este adus astfel în lumea cinematografică postmodernă.

Real-ficţional, graniţe incerte

Viziuni distorsionate ale realului

Alunecînd şi mai mult înspre o percepţie distorsionată asupra realului, filmul Identity (2003), în regia lui James Mangold, cu John Cusack în rolul principal, este relevant pentru modul în care realul poate fi modelat de către un personaj cu personalităţi multiple. Filmul este văzut exclusiv din perspectiva unui singur personaj, Ed, un poliţist care se confruntă cu o crimă într-un hotel. Ca într-un scenariu de Agatha Christie, toate personajele par a ascunde ceva şi sînt, deci, posibili suspecţi. Filmul evoluează clasic, după tipicul acţiunii poliţiste, creînd un cadru tensionat, mizînd pe efecte de suspans. Este un scenariu verosimil, realist, dublat, aparent fără o legătură exactă, de un plan în care un criminal este acuzat de crimă, avocatul încercînd să îl salveze, mizînd pe ideea că acuzatul suferă de personalitate multiplă şi că deci nu este el cel care comite crimele, ci alter egourile sale. Cele două planuri converg în final, pentru a descoperi că personajele de la hotel nu fuseseră decît manifestări ale personalităţii criminalului, iar uciderea lor este necesară pentru vindecarea acestuia. Acelaşi tip de tulburare îl întîlnim şi în Hide and Seek (2005), în regia lui John Polson, cu Robert de Niro în rolul principal. Senzaţia de real creată de perspectiva unei personalităţi multiple este mai puternică decît ceea ce se consideră convenţional a fi realul, căci forţa aceasta distorsionată reuşeşte să se impună şi să modifice, uneori dramatic, vieţile celor din jur. Ceea ce pare a fi realitatea văzută prin prisma unei fetiţe cu probleme de comunicare (singurul ei prieten este imaginar) nu este decît realul trasat de dubla personalitate a lui Robert de Niro, care se dovedeşte a fi însuşi prietenul „imaginar“ al fiicei sale.

Realul, în coordonatele sale, perpetuate de-a lungul timpului, este asigurat de memorie. Ce se întîmplă însă atunci cînd memoria eşuează în a mai oferi repere liniştitoare, confortabile? În filme ca Memento (2000), în regia lui Christopher Nolan, cu Guy Pearce în rolul principal, sau ca Eternal Sunshine of the Spotless Mind (2004), cu Jim Carrey şi Kate Winslet, în regia lui Michel Gondry, carenţele în ceea ce priveşte memoria modifică percepţia asupra realului. În Memento, personajul suferă de un tip ciudat de amnezie, nefiind capabil să îşi amintească evenimentele decît dacă s-au petrecut cu cîteva minute înainte. Astfel, începe să scrie notiţe pe corp şi să facă fotografii, încercînd să recompună trecutul din fragmente. Îşi aminteşte că soţia lui a fost ucisă şi astfel se află într-o continuă goană după descoperirea criminalului. Este însă un puzzle fără sens, o rătăcire iremediabilă în labirintul posibilităţilor. Realul scapă percepţiei, dar este o absenţă care, aşa cum întîlnim la Catherine Belsey, vorbind despre teoria lui ˇZiˇzek, creează o permanentă stare de angoasă. Este un vid umplut cu un simulacru al coerenţei. Şi în Eternal Sunshine of the Spotless Mind, memoria joacă feste personajelor, dar povestea se îndreaptă mai degrabă spre o tentă romanţios-optimistă, mai mult decît transmite un sentiment de nelinişte. El există totuşi, căci personajele sînt supuse procesului de ştergere voluntară a anumitor amintiri. Oare cît de mult acces putem avea la conştiinţa noastră, cînd nici măcar nu sîntem conştienţi că am uitat poate ceea ce era esenţial?

Împinse mai mult sau mai puţin înspre sfera fantasticului, aceste filme nu pot fi catalogate drept simple fantezii. Ele reuşesc să pună un semn serios de întrebare asupra preconcepţiilor pe care le avem în privinţa unor noţiuni ca real, realitate, ficţiune, arătînd că în lumea contemporană totul poate fi supus unor mutaţii structurale esenţiale. Ele exprimă, de asemenea, necesitatea tot mai accentuată de a fi conştienţi de relativitatea a ceea ce ne înconjoară şi de posibilităţile nelimitate ce se nasc atunci cînd înţelegem că pînă şi ceea ce considerăm a fi imuabil este tot un construct al subiectivităţii umane.