Sînt tot mai rari acei regizori
care au ambiţia, curajul şi fermitatea de a opta pentru un concept
personal puternic, chiar în răspăr cu tendinţele
cinematografice actuale, şi de a-l urmări pînă la ultimele
sale consecinţe. Italianul Luca Guadagnino face parte dintre aceşti
remarcabili regizori.
Emma este o imigrantă rusoaică,
stabilită în Italia de peste două decenii. Fiică a unui
restaurator, ea fusese cucerită de Tancredi Recchi, reprezentant de
seamă al burgheziei industriale milaneze şi colecţionar de artă.
După căsătorie, Emma a renunţat la Rusia, pentru a deveni o
femeie italiană. Membrii noii sale familii (i Recchi) sînt
putred de bogaţi (ricchi) şi, ca atare, îşi permit să aibă
propriile norme de conduită. Faptul că Emma (prenume dat de
Tancredi, rebotezarea sugerînd o renaştere) a fost acceptată
în această castă i-a adus nu doar beneficii (cel imediat
vizibil fiind opulenţa), ci şi constrîngeri, iar ultimele
transpar în rigiditatea sa temătoare. Protagonista filmului
lui Luca Guadagnino este perfect conştientă că orice pas greşit
ar putea s-o coste paradisul terestru dobîndit cu atîta
trudă. Însă Emma renunţă la precauţii atunci cînd
regăseşte pasiunea pe care credea că o părăsise odată cu Rusia
şi pe care în van încercase s-o retrăiască gătind
mîncărurile copilăriei.
Eu Sînt Dragostea începe,
într-un Milano înzăpezit, cu o minuţios pregătită
cină aniversară, în cadrul căreia patriarhul Edoardo Sr. îşi
anunţă succesorul la „tronul“ companiei. Tancredi este năucit
la aflarea veştii că trebuie să împartă puterea cu fiul său
cel mare, Edoardo Jr. (Edo). În dimineaţa acelei zile, Edo
fusese întrecut de un bucătar într-o întrecere
sportivă; iar orice înfrîngere e greu tolerată de un
clan care se consideră imbatabil. Seara, învingătorul
concursului, Antonio, pătrunde în casa şi în viaţa
familiei, aducînd un dar pentru adversarul învins. Edo va
deveni prieten şi partener cu Antonio, intenţionînd să
deschidă un restaurant împreună. Însă Emma se va
dovedi şi mai vulnerabilă în faţa senzualului şi
înzestratului bucătar. Decizia femeii de a da frîu liber
pasiunii interzise este legată de relaţiile inoportune – în
ochii familiei – ale copiilor ei: Edo plănuieşte o mezalianţă
cu Eva, care aparţine ramurii sărace a unei familii altminteri
onorabile, iar sora sa Elisabetta (Betta), plecată să studieze la
Londra, îşi părăseşte iubitul eligibil pentru o femeie.
Operă a unui autor extravagant, Eu
Sînt Dragostea este un film frapant de (post)modern tocmai prin
recursul său deliberat la un model de cinema datat (în primul
rînd, o anume „tradiţie a calităţii“ italiene, cea mai
lesnicioasă comparaţie fiind cea cu Ghepardul lui Visconti), care
este însă subminat din interior, mai ales prin visceralitatea
fascinantă a peliculei. Nu este un film care doar se vede, ci unul
care se trăieşte, căci izbuteşte să ne provoace senzaţii
(inclusiv gustative sau tactile) dificil de întîlnit în
cinematografe. Luca Guadagnino se joacă cu realismul (la fel cum se
joacă cu orizontul de aşteptare al spectatorilor), folosind
secvenţe onirice sau fantezii erotice şi subliniind
artificiozitatea construcţiei sale, ca în scena în care
Emma descoperă mesajul confesiv pe care Betta i-l adresase lui Edo.
Viziunea autorului este excelent
servită atît de muzica compusă de americanul John Adams, cît
şi de imaginea gîndită de francezul Yorick Le Saux. Chiar
dacă aparatul de filmat pare a descoperi, curios, lumea împreună
cu noi, stăruind uneori asupra unor detalii aleatorii şi dînd
alteori impresia unor erori tehnice, nimic nu este întîmplător.
De pildă, primul sărut dintre Antonio şi Emma este intenţionat
lăsat out of focus. Un cadru cu ceafa lui Edo, care meditează pe
marginea piscinei, se va dovedi premonitoriu. Iar în seara
celei de-a doua cine fastuoase, care marchează începutul
sfîrşitului, camera zăboveşte, sugestiv, asupra preţiosului
portret primit de Emma de la Tancredi, drept cadou de nuntă.
Luca Guadagnino caută permanent
esenţializarea emoţiilor, la fel cum Antonio caută esenţializarea
gusturilor, iar eforturile sale sînt excesiv încărcate
simbolic (fluturele de noapte ce se zbate lîngă lumina lămpii,
porumbelul ce zboară haotic în cupola domnului etc.). Totuşi,
putem să îi iertăm autorului barochismul pentru ultimul sfert
al filmului, în care tensiunea, atent gradată pînă
atunci, este menţinută la cote maxime. La nivel intertextual,
merită observat că Luca Guadagnino, care a absolvit facultatea cu o
lucrare despre regizorul american Jonathan Demme, preia o secvenţă
intensă din filmul acestuia Philadelphia, construită în jurul
unei celebre arii de operă, La Mamma morta. După ce vedem Eu Sînt
Dragostea, este posibil să ne simţim la fel de tulburaţi precum
Joe (Denzel Washington) în faţa interpretării ariei de către
Andrew (Tom Hanks), în filmul amintit.
În imagine: Tilda Swinton în Io sono l'amore
Titlu original: Io Sono l’Amore
Producţie Italia, 2009
Regia: Luca Guadagnino
Cu: Tilda Swinton (Emma), Flavio
Parenti (Edo), Edoardo Gabbriellini (Antonio), Alba Rohrwacher
(Betta), Pippo Delbono (Tancredi)
ratatouillemihai iovanel - Vineri, 25 Februarie 2011, 12:25
Auzi, dar ce zici de o comparatie intre scena in care Tilda Swinton mananca creveti si scena din Ratatouille in care Anton Ego se impartaseste din tocana lui Remy? Sau de o comparatie intre felul in care este folosita lumina in spatiul scenei amintite si felul in care, in Codul lui da Vinci, sunt luminate secventele care compun codurile?
Re: ratatouillemihaif - Vineri, 25 Februarie 2011, 13:10
Interesanta prima comparatie. Totusi, relatia dintre Anton Ego si Remy difera putin de cea dintre Emma (Tilda) si bucatar. :)
In ce o priveste pe a doua, refuz sa vad vreo asemanare dintre cele 2 filme. Oricum, modul in care este folosita lumina nu poate fi considerat original nici aici, nici acolo...
re:re:ratatouillemihai iovanel - Vineri, 25 Februarie 2011, 15:01
folosisem comparatiile in sens infamant pt "Io Sono l’Amore", in sensul ca foloseste trucuri de desen animat sau de reclame la ciocolata :)
mi s-a parut prost filmul, desi are un operator de imagine f bun iar cateva scene, luate in sine (deschiderea si inchiderea, sa zic), sunt destul de interesante. multe citate (unele din cinemaul "primitiv"), dar fara unitate stilistica. apoi, sunt fan John Adams, dar muzica mi s-a parut rau folosita, in contratimp cu filmul. etc :)
Re:re:re:ratatouillemihaif - Vineri, 25 Februarie 2011, 16:43
Daca te straduiesti, poti gasi asemenea trucuri si la Fellini,sa zicem.
In pofida numeroaselor citate din surse diverse, pt mine filmul este unitar stilistic.
Cat despre OST, poate ti-as intelege opinia daca mi-ai da un exemplu concret de secventa in care muzica e in rasparul dramaturgiei.
re:d - Sambata, 26 Februarie 2011, 16:28
Noh.. daca vrei cu tot dinadinsul gasesti paie in ochii oricui, domnule Iovanel. Nu ti-a spus mare lucru filmul, te intelegem si nu-ti cere nimeni sa-ti placa musai.Fiecare cu perceptia lui. Stai bland numa' cu Ratatouille, e ca nuca-n perete comparatia. Iar cu Codul lui da Vinci, ce sa mai zic...
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters