OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In timp ce lumea se perpeleste in insomnii legate de problemele majore ale tarii, mie imi sta gindul la un film american de duzina, pe care vreau sa vi-l prezint si sa vi-l comentez, dupa un scurt preambul.
Preambul
De obicei filmele americane de categorie inferioara (adica de la B in jos) au trasee narative care nu pot surprinde decit, eventual, prin detaliile actiunii si ale deznodamintului. In ele, Omul Bun/Binele si Omul Rau/Raul sint portretizati in linii simple si neechivoce si pusi sa se confrunte pina la izbinda ineluctabila a primului.

Omul Bun/Bunul/Binele (asociat eventual cu progresul, stiinta, tehnica, iubirea de aproape, atasamentul fata de familie etc.) il infringe, prin lupta apriga si cinstita, pe Omul Rau (asociat cu aceleasi proprietati, dar de semn negativ). Omul Bun/Binele este sau (dupa caz) este purtat prin lume de un „African-American“, un hispanic, un evreu, o femeie puternica si curajoasa, un homosexual, un handicapat sau un alt minoritar pindit de marginalizare si persecutie. Omul-Bun e expert in facerea de Bine. El crede nestramutat in „sistem“ – adica in lege, in justitie, in politie, in guvern, in congres, in nine-nine-one (991), in libertate si in sansele egale de reusita ale tuturor americanilor. Sistemul e Bun, crede el, chiar si atunci cind il loveste napraznic. (Oricum, scenaristul va avea el grija ca acest sistem, ocazional buimacit de intruziunea Raului, sa-si corecteze derapajele chiar pe timpul vietii sale pamintesti.)

Omul Rau/Raul e intruchipat sau (dupa caz) purtat prin lume de un barbat, „caucasian“, normal fizic, dar cu trasaturile deformate de un rictus ticalos. Barbatul si-a asumat rolul cel nefast pentru ca a fost abuzat in copilarie, pentru ca s-a intimplat sa fie dependent de droguri si nesatul de bani sau pentru ca a fost cumparat de o putere potrivnica Americii. Raul va fi cu necesitate strivit, ca in basme, in finalul luptei sale cu Binele. (Acest fapt va procura publicului o usurare tradusa printr-un suspin colectiv din rarunchi.) Dar Raul poate imbraca si forme mai abstracte. Spre exemplu, el se poate materializa intr-o lovitura a soartei: boala, accident, cataclism natural, dereglare mintala (ocurenta ticnitilor in filmele hollywoodiene este suspect de ridicata!) sau prejudecata sociala retrograda si condamnabila.
Cind Binele si Raul sint persoane fizice, iti trebuie ceva timp – dar nu prea mult – pina ghicesti cum se va sfirsi povestea.

Cind ele sint abstractiuni – de exemplu, o idee perfida in opozitie cu una nobila, un fanatism religios in contradictie cu rationalismul tolerant s.a.m.d. –, poti sa faci predictii infailibile asupra deznodamintului actiunii imediat dupa intrarea in scena a tuturor personajelor. Ceea ce este placut. Ca un exercitiu de aritmetica pe care pina si prostul clasei are satisfactia de a-l putea rezolva.
Sfirsitul filmelor e totdeauna educativ si tonifiant. Urmarind pelicula, fiecare cetatean – care se vede pe sine, bineinteles, in ipostaza de Om Bun – isi recapata curajul de a infrunta viata, pentru ca Binele pe care il poarta in sine va fi rasplatit, dupa cum e absolut firesc. Filmul spulbera temerile oamenilor, le ridica moralul (adica ii face mai buni de munca), le intareste devotamentul fata de Stat si de conducatori (adica ii face mai docili) si ii mina inainte, tot inainte, mai repede, tot mai repede, mai mult, inca mai mult (adica ii face si mai dinamici).

Intr-un western clasic, cauza Binelui e purtata de albii destepti, harnici, intrepizi si rationali, care se lupta cu forta Raului, intruchipata de amerindienii perfizi, necivilizati, superstitiosi si potrivnici progresului, pentru a construi o lume noua, libera si prospera (adica lumea de care beneficiaza spectatorul). Dar indienii cei Rai sint, si ei, fapturi ale Domnului. Din mijlocul lor se pot ridica oameni blinzi, intelepti si capabili sa se civilizeze dupa modelul albilor. Motiv pentru care „caucazienii“ ii remarca uneori – fiind Buni in principiu, ei sint in stare sa repereze Binele indiferent de deghizarea sa – si ii trateaza cu bunavointa, dupa care le intorc spatele si isi vad de viata lor. Conflictul Albi-Buni vs Piei Rosii-Rai nu poate sa lipseasca din nici un western vechi – chiar daca nu e niciodata singurul care se exprima prin naratiune si nici necesarmente cel dominant.
Problema western-ului clasic este insa ca pur si simplu nu mai tine sub aspect moral-politic. El dateaza de dinaintea erei in care Binele si Raul au fost sever recodificate pentru a corespunde corectitudinii politice; dateaza deci din acea „perioada de tranzitie“ in care principiile drepturilor omului incepusera sa modeleze gindirea, viata si arta de consum a americanilor, dar nu-si dusesera inca treaba la bun sfirsit. Binele si Raul aveau prin urmare alte continuturi si alte posibile atribuiri, unele si altele fiind azi inacceptabile.
Secret de familie

Spre exemplu, westernul Secret de familie, produs in 1960, pe care l-am vazut la televizor pe 3 noiembrie. Story-ul sau e urmatorul: o fetita nou nascuta e furata din tabara Pieilor Rosii si crescuta de o alba onorabila. Mama adoptiva ascunde originea copilului chiar si fata de fiii ei naturali. Dar dupa 20 de ani taina se afla. Se isca un scandal monstru: comunitatea albilor vrea sa alunge ignobila progenitura, in timp ce comunitatea indiana vrea s-o recupereze. Familia lovita de napasta sovaie putin, apoi se decide s-o pastreze cu orice risc pe nefericita fata. Concetatenii albi, jigniti, ii blameaza viguros pe tradatori, dupa care dispar in natura. Indienii le asediaza casa.
Prima secventa a luptei dintre Rau/Rai si Bine/Buni, adica dintre indieni si albi, se poarta pe plan simbolic, intr-o scena suprarealista incredibil de tare pentru un film slabanog ca Secret de familie. (De fapt, aceasta scena m-a si facut sa urmaresc filmul pina la capat.)

Indienii, in pozitia preliminara „pe loc“, incearca sa-si intimideze adversarii cintind din rasputeri, in grup, din fluiere, tobe si chimvale. Cintecele lor seamana cu cele ale peruvienilor care cersesc azi prin metrouri; dar nu conteaza, important e faptul ca muzica lor-blazon e pusa sa functioneze, ca si imnurile noastre europene, ca o arma indreptata impotriva inamicului. Replica familiei civilizate nu intirzie: mama se asaza demn in fata unui pian care treneaza prin ograda (sic) si interpreteaza cu pricepere si simtire o sonata de Beethoven. Victoria pe care o repurteaza nu lasa nici o urma de indoiala. (Ca doar nu-si inchipuie cineva ca muzica Titanului vienez ar putea fi mai prejos decit suieraturile grosolane si ininteligibile ale salbaticilor!) In tabara adversa se asterne o tacere umilita. Dar recitalul se cam lungeste. Drept care unul din fiii distinsei doamne, om practic si de actiune, ii pune capat cu o replica de genul: Haide, gata cu magia! (Imi pare rau ca nu i-am retinut intocmai memorabilele cuvinte.)

A doua secventa a bataliei este atacul propriu-zis. La inceput Albii cei Buni, coplesiti numeric, sint la un pas de dezastru. Ei fac acele sacrificii cu care isi vor plati izbinda de mai tirziu – mama moare, fiii ii sint usor raniti, gazdusagul lor arde impreuna cu casa –, dar nu-si pierd nici o clipa curajul. Cu exceptia copilei cu singe indian – fruct al Binelui si al Raului deopotriva, interesanta ipostaza! –, care are o ezitare: tremura inainte de a-si ucide un ipotetic frate natural. Chestiunea enervanta legata de aceasta scena este ca spectatorul de azi nu poate ghici dinainte ce va face fata: Va trage sau nu? Se va solidariza cu Albii sau cu Pieile Rosii? In care din tabere va intelege ea sa identifice Binele? De care isi va lega viitorul? Daca scena ar fi fost turnata in ultimul deceniu, fata ar fi ales nesovaielnic tabara indienilor victimizati de Columb &Comp. Dar in 1960 ea sta in cumpana. Probabil ca publicul din epoca a socotit ca gestul ei e firesc; dar pentru cetatenii anilor 2000, acelasi gest e incorect, imoral si imprevizibil totodata, deci de trei ori contrariant.


Morala

Intr-adevar, „mesajul“ filmului western, in general, si al celui adus aici in discutie, in mod particular, a devenit intre timp inacceptabil. Ma bate chiar gindul ca Hollywood-ul are probleme serioase in exploatarea comerciala in USA a peliculelor sale anterioare anilor ’80.

Probabil ca le vinde repede si ieftin, ca sa scape de ele, in tari ca Romania, in care chestiunea amerindienilor e lipsita de relevanta, iar chestiunea Binelui si a Raului e abia in curs de solutionare, cu participarea vie si dezinteresata a guvernantilor. Adica: in Romania se mai discuta inca daca putem sau nu sa-i asociem pe blinzii nostri securisti cu Binele si pe victimele lor paranoice si revansarde cu Raul sau invers. Securistii sint, desigur, ca si Pieile Rosii din realitatea istorica americana, aceiasi de acum 15 ani, adica de pe vremea cind ii uram. Dar intre timp ei au pus in miscare toate mecanismele de care dispun ca sa-i convinga pe concetateni sa-i aprecieze si sa-i iubeasca pentru patrioticele lor calitati. Mai incolo, dupa NATO, o sa-i convinga ei si altfel, daca va fi cazul.

Ce ti-e, Dom’le, si cu Binele asta pe care desteptii il dichisesc, il muta din cuib in cuib (adica il atribuie si-l reatribuie) si din film in film (adica ne obisnuiesc treptat cu noile lui intelesuri), iar intr-o zi, hat, ni-l baga pe git in forma care ii avantajeaza. Iar noi, prostii, raminem, nauci, sa dezbatem chestiunea la nesfirsit si sa scriem articole care nu impresioneaza pe nimeni, ca n-are lumea, Dom’le, bani de ziare.