OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

A treia editie a Fest’ASIA, desfasurata in sala Union a Cinematecii Romane, a reusit sa aduca, timp de citeva zile (1-8 iulie), Asiawood la Bucuresti. Dupa doua editii (din 2002 si 2004) desfasurate sub egida Institutului Francez, organizarea Festivalului de Film Asiatic a fost preluata de asociatia ESTE’N’EST a criticilor Laurentiu Bratan si Mihai Mitrica. Acestia intentioneaza sa transforme Fest’ASIA intr-un eveniment anual, in care, pe linga filme din Coreea de Sud, China, Hong Kong, Japonia, Singapore si Taiwan, sa poata fi vizionate si productii venind din India, Thailanda, Filipine, Malaezia, Indonezia si Vietnam, ba chiar din tari mai mici, precum Nepal, Bhutan si Sri Lanka. Anul acesta, festivalul a inclus 15 lungmetraje (inclusiv trei animatii) si 20 de scurtmetraje. Chiar si in lipsa numelor foarte mari, aceste filme – multe dintre ele premiate la festivaluri importante – au fost suficiente pentru ca spectatorii fideli sa isi poata forma o imagine adecvata asupra tendintelor actuale de la Asiawood.

Chinezii, intre propaganda si fantezie
Festivalul s-a deschis si s-a inchis cu cite un film chinezesc de anul trecut. Masina de lux de Wang Chao si Natura moarta de Jia Zhang-Ke sint, de fapt, doua coproductii (cu Franta si, respectiv, cu Hong Kong), premiate la mari festivaluri. Masina de lux a cistigat sectiunea „Un Certain Regard“ de la Cannes, intre doua editii adjudecate de cineasti romani (Cristi Puiu si Cristian Nemescu) si la concurenta cu filmul de debut al lui Catalin Mitulescu, in timp ce Natura moarta a fost surpriza ultimului festival de la Venetia, obtinind Leul de Aur. Principala calitate a amindurora mi se pare acuitatea observatiei sociale, ambii autori izbutind sa ofere o viziune autentica asupra vietii din China de azi. Desigur, diferentele sint mai mari decit asemanarile.

in Masina de lux, un dascal de tara (exilat in urma cu 40 de ani, din pricina unor critici la adresa regimului) se reintoarce in Wuhan, orasul studentiei sale, pentru a-si cauta unicul fiul, disparut fara urma de un an; acasa il asteapta sotia bolnava de cancer, care vrea sa-si mai vada o data copilul favorit, inainte de a-si da duhul linistita. in metropola insa, parintele isi regaseste doar fiica, ajunsa – fara stirea lui – dama de companie intr-un club de noapte. Prin intermediul ei, cunoastem o „a doua China“, cea a mafiotilor care traiesc in huzur si ale caror lupte pentru putere lasa in urma victime colaterale. Concluzia vine de la sine: si la ei e mai bine sa fii sarac si cinstit decit bogat si putred; cel putin asta intelegem din finalul pasunist, in care fiica pervertita de orasul-infern revine pocaita in satucul-paradis, vrind sa-i ofere copilului ei sansa unei vieti mai bune. Frumos, nimic de zis, dar cam gaunos pentru un premiu la Cannes...

in schimb, Natura moarta nu incearca nici o clipa sa dea lectii morale spectatorilor. Doua povesti asemanatoare (revine motivul cautarii, care faciliteaza observatia sociala), dar cu deznodaminte diferite, ale unor oameni marunti sint plasate in niste peisaje grandioase (naturale si artificiale, urbane si postindustriale). in timp ce pe riul Yantze se inalta masivul Baraj al celor Trei Defileuri, vechiul oras Fengjie este demolat, pentru a fi apoi scufundat sub ape. Aici, un miner incearca sa-si regaseasca sotia si fiica, pe care nu le-a mai vazut de 16 ani, in timp ce o asistenta medicala spera sa-si reintilneasca sotul plecat de acasa in urma cu doi ani. Desi decorul este realist, Jia Zhang-Ke nu se da in laturi sa introduca un O.Z.N. care strabate cerul de deasupra riului sau o cladire care se transforma din senin in nava spatiala; astfel, fantezia inlocuieste cu succes propaganda din alte productii asiatice. Natura moarta, care va intra si in circuitul cinematografic, este un splendid film de atmosfera despre trauma schimbarii.

Japonezii socheaza si viseaza
Amurgul zeilor de Tatsushi Ômori a fost prezentat anul acesta si in sectiunea „Fara limita“ a TIFF-ului clujean, unde se potrivea perfect – un autentic film-soc, care poate fi vazut si ca un ghid de perversiuni... manastiresti. Imaginea picturala si miscarile delicate ale camerei par menite sa inocentizeze personajele, insa in partea a doua regizorul supraliciteaza, astfel incit ajunge ori sa ii ingretoseze pe spectatori, ori sa ii faca imuni la avalansa de gesturi si acte violente sau sexuale atipice (eufemistic vorbind); altfel spus, Amurgul zeilor iti pune la grea incercare pragul suportabilitatii.

Exista si momente reusite, foarte intense, precum confesiunea eroului (care a ucis un cuplu aparent fara motiv), insa personajul este inconsecvent, aparindu-ne cind ca un geniu malefic, cind ca un adolescent buimac. Nu trebuie totusi sa uitam ca, atunci cind vine vorba de filme-soc, asiaticii sint greu de intrecut.
Cineastul cel mai cunoscut din programul Fest’ASIA 3 a fost un alt japonez, Takeshi Kitano. La Takeshi vs. Takeshi¸ penultima sa creatie, el este si scenarist, si regizor, si actor (in dublu rol), si monteur. Filmul unui autor matur, plasabil undeva intre 8 si jumatate al lui Fellini si Vise al compatriotului Kurosawa, Takeshi vs. Takeshi are multe secvente onirice si/sau absurde (unele cu trimitere la alte pelicule semnate de Kitano), personaje, obiecte si replici migratoare, umor negru si o doza buna de (auto)parodie. Popularul actor Beat Takeshi, specializat in roluri de yakuza, descopera ca are o sosie – si un mare admirator – in persoana unui timid casier de pravalie. Treptat, viata de pe ecran a starului se confunda cu viata reala a fanului sau anonim; dar daca totul nu este decit un vis?

Japonezii sint, se stie, remarcabili autori de animatie, iar Fest’ASIA a oferit publicului prilejul de a se familiariza si cu aceasta latura a cinematografiei nipone. Printesa Mononoke (1997), unul dintre cele mai apreciate filme ale lui Hayao Miyazaki (regele neincoronat al animé-ului), a fost distribuit in cinematografele noastre in 2001, dar nu a primit atentia cuvenita la acea data, asa ca reluarea sa in cadrul Fest’ASIA a fost binevenita. Lumea personajelor animate de Miyazaki este puternic inspirata de mitologia populara japoneza, plina de zei si demoni, vraji si blesteme, spirite si miracole. Asadar, o lume in care fabulosul si terifiantul merg mina in mina, iar din care rationalul a fost surghiunit. in Printesa Mononoke, intr-un tinut dincolo de timp, un print lovit de un blestem mortal se trezeste prins la mijloc in batalia dintre oameni si lupi (fiecare dintre armate fiind condusa de catre o frumoasa muritoare), iar un grup de mercenari vineaza capul spiritului padurii. Pe scurt, doua ore si un sfert in care veti uita de Stapinul Inelelor sau de alte epopei fantasy. Mai putin pe gustul meu sint, insa, animatiile japoneze „de ultima generatie“, cu lumi utopice/distopice, cyborgi si clone, precum Papusile parazite (2002) de Nakazawa Kazuto si Yoshinaga Naoyuki si Seminte de mar (2004) de Aramaki Shinji. Un alt gen de animé-uri, creat pentru un public mai tinar, care prefera spectaculosul fantasticului si tehnologia mitului.

Asiawood la superlativ
in acest an, Martin Scorsese s-a impus la Oscaruri cu The Departed, un remake dupa marele succes hong-konghez Afaceri infernale 1. Pentru mine, marele eveniment al Fest’ASIA 3 a fost proiectia-maraton cu intreaga trilogie Afaceri infernale (2002-2003) de Wai Keung Lau si Siu Fai Mak, eveniment prilejuit de lansarea sa pe DVD. Este vorba de trei filme gindite de autori ca un tot unitar (un fel de replica asiatica la Nasul lui Francis Ford Coppola), mizind pe o poezie a violentei comparabila cu cea din creatiile mai vechi ale lui John Woo. Prima parte, avindu-i ca protagonisti pe cunoscutii Andy Lau (gangsterul infiltrat printre politisti) si Tony Leung (politistul infiltrat printre gangsteri), stabileste opozitia principala si il paraseste pe „negativ“ in „Infernul Perpetuu“ al filozofiei budiste (americanul Scorsese, mai pragmatic, il ucidea si pe el in final). A doua parte (in care dragostea joaca un rol mai important) nu este o continuare, ci un prequel, astfel incit unele personaje care au murit in filmul anterior sint acum inca in viata si capata noi dimensiuni, iar episodul final vine sa umple toate golurile si sa lege toate firele narative. Trilogia Afaceri infernale nu este doar o realizare de exceptie a Asiawood-ului, ci si o capodopera a filmului politist in general.

Dintre celelalte lungmetraje prezentate la Fest’ASIA 3, mai merita amintite singaporezul 4:30 de Tan Royston si sud-coreeanul Camera de supraveghere de Wang Cheoi-mean. Eroul primului film, un pusti hipersensibil si depresiv, imparte temporar casa cu un unchi coreean si incearca in zadar sa gaseasca o modalitate de comunicare cu acesta. Tot despre necomunicare (o tema favorita a productiilor asiatice) se poate vorbi si in cazul celui de al doilea film, in care doi barbati isi petrec toata ziua intr-o camera ieftina de hotel, avind cu ei doar un aparat de filmat si o editie din Crima si pedeapsa, roman pe care pretind ca ar dori sa-l adapteze pentru publicul coreean; misterul celor doi isi va gasi in final o rezolvare politica.
Dupa incursiunea in marile cinematografii asiatice propusa de Fest’ASIA 3, sper ca editia viitoare a festivalului sa ne aduca anul viitor filme mai multe si mai variate, care sa acopere o suprafata cit mai mare din uriasul conglomerat numit Asiawood.