OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Sint elemente de baza din combinarea carora au rezultat doua dintre filmele prezentate de HBO in premiera in luna octombrie, Fata in fata (Face/Off) si Jocul (The Game). Lansate amindoua pe marile ecrane in 1997, peliculele se aseamana nu numai prin grefarea pe o problema de identitate, ci si prin aceea ca sint puncte de rezistenta in carierele regizorilor responsabili de realizarea lor, John Woo, respectiv David Fincher.

Plecat din Canton, China, ajuns la Hong Kong si apoi in Statele Unite, John Woo este o figura despre care s-a discutat mult in ultima vreme, gratie „aliantei“ sale cu Tom Cruise, din care a iesit marele succes de box-office al verii, Mission Impossible 2. Cruise i-a oferit lui Woo ocazia de a realiza inca un film in stilul sau caracteristic, bine definit inca din 1986. A Better Tomorrow, film terminat in acel an, il impunea pe Woo atentiei publicului si criticii ca realizator cu o viziune distincta. Printre elementele cu un cuvint de spus in particularizarea acestei viziuni, intriga (de cele mai multe ori constind intr-o infruntare dintre loialitate si tradare) si personajele (cu o doza considerabila de brutalitate) nu sint de neglijat; dar cel mai important ramine prezentarea vizuala pe care Woo o face violentei, secventele de infruntare fizica fiind gindite cu minutiozitate de artizan sau de coregraf.

Ele nu lipsesc nici din Face/Off, caci Woo este fidel, pina la a fi suspect de manierism, metodelor sale. Scenele in care incremenirea initiala, tragicomica, a lantului de arme si tinte omenesti explodeaza intr-o succesiune de rafale prelungite si executari succinte, pentru ca totul sa ajunga in ultimele momente o mixtura perfect balansata de calm si frenezie a combatantilor, incinta literalmente ochiul. O asemenea estetizare a violentei armate poate risca sa devina si uneori chiar devine, o gratuitate, lucrul raminind valabil chiar si pentru Face/Off, care are totusi o poveste bine articulata, incitanta, capabila sa functioneze drept suport al unor asemenea virtuozitati vizuale. Era vorba, in linii mari, de un schimb mai putin obisnuit de identitati. Pentru a afla locatia unei bombe, agentul FBI Sean Archer accepta o interventie chirugicala bizara. Pe creierul sau este grefata fata teroristului (si ucigasului fiului sau, pe deasupra) Castor Troy. Destul de previzibil, Troy se trezeste din coma si il obliga pe medicul care a performat operatia sa ii „dea“ fata lui Archer.

Transferul de identitate fizica dintre Sean Archer si Castor Troy inseamna pentru fiecare o schimbare de profesiune si de partizani. Archer este infundat intr-o inchisoare de maxima securitate si cind scapa este ajutat de amicii lui Troy; acesta din urma este pe cale sa devina seful FBI-ului. Scenele de confruntare directa dintre cei doi arata clar ca filmul are mult de cistigat de pe urma unui Travolta in mare forma, al carui joc il face sa apara foarte indreptatit in autoevaluarea pe care i-o facea („Cea mai mare calitate a mea? Transparenta din ochi. Trebuie doar sa ma gindesc la ceva si acest lucru se vede imediat“), si a unui Nicolas Cage, credibil si cind este the bad guy, dar si cind devine the good guy. Pentru cine nu stie ca, aflat in stare de proiect, filmul era prevazut a-i avea in rolurile principale pe Schwarzeneger si Stallone, aprecierea lui Travolta si Cage se poate opri aici; pentru cei carora acest lucru nu le este necunoscut, eleganta fireasca pe care cei doi din urma au imprumutat-o personajelor este cu adevarat de pretuit.

Cealalta premiera de pe HBO, The Game, este creatia lui David Fincher, si el foarte la moda, dupa ce a comutat de pe regie de videoclipuri (cel mai cunoscut fiind probabil cel realizat pentru melodia Freedom a lui George Michael) pe regie de film, rezultatele intitulindu-se Seven, The Game, Fight Club. Ca si John Woo, Fincher are o anumita constanta in filmele pe care le face, atmosfera sumbra, datorata culorilor glisind de la diferite nuante de gri la intuneric aproape complet fiind cea mai usor de remarcat. Sondarea psihicului omenesc, alta obsesie a lui Fincher, ia forma, in ultimele doua filme ale acestuia, unei investigatii a modului si masurii in care identitatea personala rezida in ceea ce obisnuim sa numim stil de viata (mod de a ne imbraca, de a ne decora casa etc.) Nicolas van Orton, personajul principal din The Game, este un multimiliardar, afacerist de succes, a carui viata se desfasoara cu regularitatea unui cronometru.

Aceasta numai pina in momentul in care primeste de la fratele sau mai mic, Conrad, un bilet la CRS (Consumer Recreation Services). De aici incolo, neprevazutul incepe sa faca incursiuni din ce in ce mai adinci in existenta lui Nicolas, pina cind acesta ajunge sa devina exact opusul a ceea ce obisnuia sa fie. Facut cumva dupa principiul papusilor rusesti, ca un cosmar odios din care personajul se trezeste doar pentru a afla ca se gaseste in interiorul unui cosmar si mai teribil, The Game este un film de retinut. Cu atit mai mult cu cit ii lipseste patetismul care rabufnea deranjant in unele momente din Fight Club. Alert fara balasturi inutile la nivelul scenariului, filmul lui Fincher programat de HBO este pentru regizor in mod cert o reusita si o dovada, ca si Face/Off, ca din identitati pierdute/regasite, jocuri si focuri de arma poate rezulta un film de calitate.