OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Atentia acordata in ultima vreme de aceasta rubrica filmelor de data recenta, documentarelor si desenelor animate nu trebuie sa va faca sa credeti ca ne-am pierdut interesul pentru filmele clasice. Si pentru ca vorbim de ele, revine inevitabil in discutie „Cinemateca de acasa“, care in acest timp nu s-a abatut de la promisiunea formulata de fiecare data in generic: „mari actori, mari regizori. Prin consecventa cu care respecta criteriile de selectare si difuzare a filmelor (in functie de un actor sau de un regizor), ea continua sa redeschida capitole importante din istoria cinematografului, ceea ce, daca n-ar fi nedrept fata de alte filme si seriale, ar merita o consemnare periodica. Putem face insa o scurta recapitulare inainte de a comenta noutatile programului la zi. Saptamina trecuta, Zorro a incheiat seria filmelor cu Alain Delon, desfasurata aproximativ in paralel cu sectiunea „mari regizori“, unde Luchino Visctonti a oferit uneori prilejul de a impusca doi iepuri, de exemplu cu Ghepardul (in regia lui Visconti si cu Alain Delon intr-un rol principal).

Trebuie amintit si Fahrenheit 451, difuzat tot saptamina trecuta, ecranizare a lui François Truffaut dupa romanul lui Ray Bradbury, avind un subiect cit se poate de actual: o societate in care cartile sint vinate si distruse nu poate sa nu ne trimita cu gindul la sfirsitul de mileniu, cind cartea pierde teren in fata mediilor electronice si a dezinteresului crescind pentru lectura.
Dar sa ne intoarcem la prezent si la numele din titlu. Pentru multi doar un nume exotic, pentru unii autorul unor hituri ca Un tramvai numit dorinta si Splendoare in iarba, pentru altii doar realizatorul unor filme mediocre, Elia Kazan este o personalitate controversata dintr-un motiv care nu tine de domeniul filmului. In 1952, el a recunoscut in fata HUAC (the House Un-American Activities Committee) fosta sa orientare de stinga iar prin faptul ca a dat si nume, a contribuit considerabil la vinatoarea de vrajitoare si la compromiterea definitiva a propriei imagini. Resentimentele s-au pastrat pina la sfirsitul anilor ’90 cind, in timpul unei ceremonii de decernare a premiilor Oscar, publicul a avut o reactie neobisnuita: unii s-au ridicat pentru a-i aplauda realizarile din intreaga cariera, altii nu numai ca au ramas pe scaune, dar au si refuzat sa aplaude.

Postul Acasa a programat miercuri seara o serie de filme in regia lui Elia Kazan, printre care a figurat si La est de Eden, ecranizare a romanului lui Steinbeck, povestea unui tinar rebel (James Dean, fireste) confruntat pe de o parte cu autoritatea puritana a tatalui care il pune sa citeasca versete din Biblie, pe de alta parte cu aflarea adevarului ca mama sa nu a murit, ci conduce un bordel. A urmat Aranjamentul, cu Kirk Douglas si Faye Dunaway, tot o ecranizare dupa un roman, de data aceasta scris chiar de Kazan in 1967. Din pacate, filmul realizat in 1969 nu s-a ridicat la nivelul succesului pe care l-a avut cartea, fiind considerat un esec. Dar seria romanelor semnate de regizor a continuat cu titluri ca The Assasins, Act of Love, The Anatolian, iar in 1988 a aparut autobiografia Elia Kazan: A Life, o rememorare a carierei si a vietii, ambele marcate de incidentul din ’52.
Poate parea surprinzatoare pasiunea regizorului pentru scris, din cauza ca a debutat ca regizor de teatru si a ramas in memoria publicului cu interpretarile date unor piese de Tennessee Williams, Robert Anderson, William Inge, Arthur Miller.

Adaptarea pentru ecran a piesei lui Tennessee Williams, Un tramvai numit dorinta, (1947), cu Marlon Brando si Vivien Leigh este cea mai cunoscuta, in ciuda existentei unor versiuni ulterioare, printre care cea din 1994, avindu-i in distributie pe Jessica Lange si Alec Baldwin. Influenta vizibila a teatrului i-a fost reprosata de multe ori, pentru ca nu a explorat suficient instrumentele oferite de film. A mai trecut insa ceva vreme pina cind Elia Kazan a hotarit sa rupa orice legatura cu teatrul pe motiv ca este „plictisitor si arhaic“ si ca in filme se afla toata actiunea. Divortul s-a produs in anii ’60, iar momentul a fost marcat de America, America (1963), considerat primul sau film cu adevarat original, bazat pe un roman scris de el insusi, in care transpare o parte din propria experienta de emigrant din Turcia in Statele Unite.
Cinefilii nu pot decit sa se bucure de alegerea finala a regizorului, mai ales ca, daca accesul la piesele de pe Broadway ar presupune o calatorie spectaculoasa in timp si spatiu, filmele ne sint puse la dispozitie miercuri seara, la televizor.