OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Profund nemultumit de echivalarea inradacinata a actorilor cu niste copii, Jeremy Irons declara: „One of the things we have to do as artists is to stir things up. There is too little debate in our society.“ („Una dintre sarcinile noastre in calitate de actori este sa cream provocari. Este prea putina dezbatere in societatea noastra.“) Consecventa lui Irons fata de propriile sale exigente se poate cu usurinta sustine, daca personajele interpretate de actorul britanic sint considerate nu atit individual cit prin ceea ce le leaga. Indiferent de ancorarea in anumite circumstante – sociale, istorice sau geografice – aproape toti cei aparte se implica trup si suflet in relatii care se abat de la coordonatele a ceea ce obisnuim sa numim – prin raportare la natura sau la cultura – firesc. Cu adevarat important in filmele care i-au prilejuit lui Irons astfel de roluri, The French Lieutenant’s Woman (’81), Swann in Love (’84), Dead Ringers (’88), Damage (’92), M. Butterfly (’93), Stealing Beauty (’96), Lolita (’97), este faptul ca ele nu propun deviatii de la norma dintr-o placere gratuita a subversiunii si printr-o glorificare oarba a diferentei. A-normalitatea personajelor din aceste filme este de o calitate mult mai buna si urmareste o miza mult mai rafinata, formulabila prin enumerare cauzala: afirmarea complexitatii psihologice a individului, din care deriva receptivitatea (revelata la un moment dat, chiar daca anterior „adormita“) la insolit, care la rindul ei declanseaza consecinte de o gravitate variata. De aceea, filmografia cu „ciudati“ a lui Irons nu mi se pare atit proiectul ambitios izvorit din capriciul cumulard al unei sensibilitati de Rudolf al II-lea, cit in primul rind manifestarea coerenta a unei triple increderi: in atentia pe care o merita discutia privind limitele/-arile normalitatii; in potentialitatea filmului de a depasi bariera facilitatii entertainment-ului si de a genera controverse utile; in capacitatea privitorului de film de a accepta aceste premise.

Toate acestea fiind spuse, aparitia numelui lui Jeremy Irons pe genericul filmului pe care l-am revazut miercurea trecuta, la PRO TV (pelicula a fost difuzata pentru prima data in 1998, tot la PRO TV) nu este o surpriza. Este vorba despre The Mission (Misiunea), productie britanica din 1986, regizata de Rolland Joffé. Filmul nu numai ca propune subiecte care dau de gindit, dar prin conjunctia scenariului cu imaginea si cu prestatiile actoricesti este el insusi realizat ca o dezbatere desfasurindu-se pe mai multe planuri. Cele mai multe prezentari ale peliculei accentueaza caracterul delicat al prieteniei dintre un preot (Irons) si un vinzator de sclavi – mercenar – criminal (De Niro). In fapt insa, acesta nu este unicul subiect al filmului si nici singurul delicat, ci doar o articulatie a unei intrigi in care isi gasesc locul o multime de fapte indelung marcate de mentalitatea noastra drept problematice: crima, legatura dintre iubire si ura, ispasirea lumeasca a pacatelor, posibilitatea reversiunii totale a personalitatii intr-una totalmente antagonica, strategiile si efectele colonizarii, cu dubla ei fateta-fizica si spirituala, relatia dintre credinta ca forma internalizata a religiei si biserica drept forma institutionalizata a religiei, confruntarea dintre solutia celuilalt obraz intors spre a fi palmuit si raspunsul la violenta prin violenta.

Nu numai continutul filmului, care isi face din aceste locuri mult batute, dar inca spinoase ale gindirii noastre puncte de sprijin, ii asigura caracterul de dezbatere. Contributia a inca trei alte elemente trebuie luata in seama: intimplarile sint evocate de catre un personaj-martor intr-o scrisoare; cel care o primeste este Papa, iar dialogul implicit dintre acesta si delegatul sau, cardinalul, trimitatorul scrisorii ia forma ambigua a unei dari de seama – spovedanie – rechizitoriu. Apoi, actorii (pe linga cei doi mentionati deja mai trebuie amintiti Liam Neeson si Aidan Quinn) par efazati pina la a ramine doar niste catalizatori ai infruntarii dintre idei. De Niro, impecabil si sobru atit in ipostaza de criminal, cit si in cea de sfint, Irons cu o dozare buna a ardorii credintei in Dumnezeu, Neeson inainte de a-si gasi forta din Lista lui Schlinder si prestanta din Michael Collins, Quinn cu aceeasi voce melodios-molatica si expresie cumsecade care fac din el, aproape in orice film, vioara a doua. In fine, imaginile spectaculoase, scaldate intr-o lumina aurie, se retin, dar intregul nex de probleme ridicate de film le covirseste. Asa ca Misiunea ramine ma intii un film-dezbatere si apoi un film-spectacol.