OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In 1997, distribuitorii americani nu aratau nici un interes fata de recent terminatul film al lui Adrian Lyne, Lolita. Motivele acestui dezinteres erau mai mult sau mai putin obscure, dar, dintre ele se detasa, prin importanta, insusi subiectul filmului: un barbat de aproximativ patruzeci de ani se indragosteste de o copila-adolescenta de doisprezece ani. In 2000, in Romania, pe toata durata lunii iunie, se poate vedea, la HBO, acelasi film. Ar fi pacat ca telespectatorul roman sa lase buturuga mica (povestea) sa rastoarne carul mare (pelicula), excluzind filmul Lolita din sfera interesului sau. Trei argumente sprijina, fara efort, aceasta idee.

Lolita este – titlul nu lasa loc pentru nici un echivoc – ecranizarea romanului omonim al lui Vladimir Nabokov. Pe linga droaia de obisnuite probleme care trebuie rezolvate de orice ecranizare – selectia atenta a intimplarilor din roman astfel incit acestea sa se transforme intr-un scenariu coerent (la nivelul povestii) si echivalarea tehnicilor specifice literaturii prin procedee cinematografice (la nivelul discursului) fiind cele mai evidente – Lolita s-a confruntat cu o dificultate in plus. Romanul de la care a pornit este un „roman-problema“ din punctul de vedere al receptarii sale. Nabokov insusi atragea atentia asupra nonconformarii temei cartii sale la modalitatile prin care a inteles sa trateze aceasta tema. Ceea ce se spunea in roman il situa in sfera literaturii de consum, felul in care se spunea il scotea irevocabil din aceste granite, impunind un lector cu o fina cunoastere a literaturii „inalte“. Cartea lui Nabokov era proiectata, prin bulversarea normelor intelegerii literaturii, intr-un no man’s land al receptarii si, implicit, al evaluarii. Daca Lolita lui Lyne a iesit cu bine din provocarea adaptarii romanului la specificul cinematografului, reputatia cartii – aceea de a fi controversabila – pare ca s-a alungit pseudopodic si catre ecranizarea sa.

Apoi, Adrian Lyne nu este cel dintii regizor care a incercat ecranizarea Lolitei. Stanley Kubric a comis aceeasi fapta in 1962. Criticii americani au subliniat cu promptitudine neajunsurile acelei versiuni, incadrind filmul la categoria „doua stele“. Reprosurile au mers catre nesubstantialitatea intrigii, compozitia defectuoasa (flashback-ul introductiv si inserturile comice), lungimea prea mare a peliculei. Noua Lolita cinematografica, fara a fi spectaculoasa si nici macar ireprosabila, poate fi insa absolvita de asemenea acuze. Scenariul intuieste momentele-cheie din carte si le mentine (ce-i drept cu foarte mult ajutor de la interpretii rolurilor principale) in acel registru de ambivalenta tensionata in care apareau si la Nabokov (scena uciderii lui Clare Quilty de catre Humbert Humbert este reusita in film si datorita respectarii detaliilor, a replicilor, gesturilor personajelor). Adrian Lyne, regizor britanic specializat, inainte de a se apuca de film, in realizarea de spoturi publicitare TV, are capacitatea de a doza lungimea scenelor si de a le dinamiza pe cele care tind sa tina prea mult. Asa ca cele 140 de minute ale filmului nu trec prea greu. Judecata finala asupra versiunii Kubrick a Lolitei este: „We face the problem without the passion, the badness without the beauty, the agony without the ecstasy“. („Sintem pusi in fata problemei fara pasiune, a rautatii fara frumusete, a agoniei fara extaz“) [traducere D.G.] si ce apartine lui Andrew Sarris, citat in Halliwell’s Film &Video Guide (editia 1998). Lolita lui Lyne evita monocordismul, in buna masura si datorita interpretarilor celor trei actori cu roluri importante: Jeremy Irons, Melanie Griffith, Dominique Swain.

Jeremy Irons a fost o alegere cit se poate de inspirata pentru Humbert Humbert, din doua motive, ce se completeaza cit se poate de bine, avind ambele acelasi efect: mentinerea complexitatii personajului lui Nabokov. Primul dintre motive: ansamblul de insusiri fizice ale actorului britanic – figura demoniac-ascetica, voce ferm-ragusita modulata in accente pur britanice, bruschete eleganta a gesturilor. Al doilea: experienta pe care a dobindit-o Irons cind vine vorba de a intra in pielea unor personaje de roman: in 1981 el juca in The French Lieutenant’s Woman, iar in 1984 in Swann in Love, aratind ca stie sa se descurce de minune in roluri de intelectuali pe cit de lucizi, pe atit de pasionali. Cit despre Melanie Griffith, alintarea specifica actritei – in voce, mimica – a ajutat-o sa o transpuna, pe pelicula, pe „batrina Haze“. Nimic de rau despre Dominique Swain, care nu a impins jocul actoricesc nici peste limitele vulgaritatii, nici peste cele ale inocentei, impuse de rol.
Raportarea la un roman problematic, raportarea la o ecranizare precedenta a aceluiasi roman, alegerea unei echipe de actori cit se poate de potrivita – iata cele trei motive pentru care filmul Lolita ar trebui vazut. Nu pentru ca este „mare“, ci pentru ca incita la dezbateri. La inceputul romanului Lolita, Humbert Humbert vorbeste despre cea pe care a iubit-o; pentru el, aceasta nu este nici Dolores, nici Dolly, nici Lola, ci Lolita. Si nici chiar Lolita, ci Lo.Li.Ta. Cu aceeasi placere a analizei ar trebui considerat si filmul propus de HBO.