OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In limba franceza, cuvintul roué (=bun de tras pe roata) desemneaza tipul depravatului cinic ale carui principale ocupatii erau intriga si seductia in saloanele franceze ale secolului al XVIII-lea. Un astfel de roué este Valmont, eroul romanului Legaturi primejdioase de Laclos, un roman cu un destin literar spectaculos, o carte menita „sa faca vilva si sa dainuiasca“, dupa cum afirma chiar autorul. Vilva a facut, chiar mai mult decit era cazul: a provocat un scandal urias la aparitie, in 1782, fiind considerat o biblie a depravarii; autorul a fost exilat si incadrat in categoria eroticilor minori; chiar in 1865, librariile care detineau exemplare din editia 1833 si-au atras acuzatia de ultraj contra bunelor moravuri. Si totusi a dainuit, fapt datorat in fapte si cinematografului, din cel putin doua motive. Primul vizeaza chiar momentul reabilitarii romanulu care a fost acceptat in canonul literaturii franceze foarte tirziu, intre anii 1930-1940, fiind sustinut de o prefata a lui Giraudoux si un articol de Malraux.

Observind ca in aceasta perioada cinematograful se afirmase pe deplin ca arta in Franta, cu reviste, istorici si critici, Roger Vailand (cel care a adaptat romanul pentru filmul Legaturi primejdioase1960, regizat de Roger Vadim) credea ca erotismul prezent pe ecran si acceptat odata cu filmul in zona artelor frumoase a slabit rezistenta puritanilor, facind posibila recunoasterea meritelor literare ale controversatului roman. Un alt motiv pentru care el este cunoscut si astazi il reprezinta ecranizarile care nu s-au oprit la varianta lui Roger Vadim (cu Gerard Philipe in rolul lui Valmont si Jeanne Moreau in cel al doamnei de Merteuil). Fabuloasa fabrica de vise a secolului XX insusi Hollywood-ul si-a extras materia prima din paginile lui Laclos si astfel piesa de teatru adaptata de Christopher Hampton a devenit filmul regizat de Stephen Frears, care in 1988 a obtinut trei Oscaruri din sapte nominaizari, avindu-i pe John Malkovich si Glenn Close in rolurile principale. Multiplicarea lui Valmont a continuat atunci cind Milos Forman a dat propria viziune asupra romanului in 1989, cu filmul Valmont, difuzat in aceasta vara pe HBO. Eclipsat de ecranizarea lui Frears care s-a impus prin calitati incontestabile si fidelitate fata de carte, Valmont nu duce lipsa nici de calitati, nici de vedere – Annette Bening a jucat in American Beauty iar Colin Firth a fost sotul inselat din Pacientul englez si lordul (nu mai putin inselat) din Shakespeare in Love. Insa varianta lui Forman este, asa cum remrca o cronica din 1990 a filmului, „o amintire eronata despre roman, o fictiune mai puin sobra si drmatica, cu un Valmont mai degraba copil teribil decit sarpe experimentat“.

La Forman, Valmont este romantic si histrionic, inscenind situatii de poveste pentru a o cuceri pe doamna de Tourvel, pe cind Malkovich recurge la strategii diabolice, perfid ca o reptila (chiar sisiie la un moment dat ca un sarpe cu clopotei). Cu chipul lui Annette Bening, doamna de Merteuil este o intriganta abila si imorala, dar in forma Glenn Close este cu adevarat demonica, trimitind la cuvintele lui Malraux despre Merteuil, comentate de Roger Vadim cu referire la propriul film: „Satan finit battu; cela ne limite pas sa carrière“.
Frears respecta finalul cartii, dar Foran atenueaza tragismul mortii lui Valmont tratind cu un umor subtil scena duelului si secretul lui Cécile care va naste un mostenitor al faimosului seducator; doamna de Tourvel nu moare chinuita de remuscari, ci depune senina o floare pe mormintul lui Valmont, impacata cu soarta si cu viata alaturi de sotul ei. In carte, Merteuil sfirseste desfigurata de varsat si urita de toata lumea, episod redus de Frears la ultima scena a filmului, in care Close isi sterge isteric machiajul, dupa ce fusese huiduita la opera (in versiunea franceza, marchiza este desfigurata de foc). Nimic din toate acestea la Forman, a carui Merteuil nu poarta nici un stigmat.

In ceea ce priveste scrisorile, Valmont traduce cu usurinta formula epistolara a romanului in limbaj cinematografic si numai frecventa si importanta lor in desfasurarea evenimentelor ar putea trada sursa. Obiectivitatea romanului in care acelasi episod este povestit de mai multi destinatari l-a determinat pe Baudelaire sa spuna ca „daca ar arde aceasta carte ar arde ca gheata“. Filmul lui Forman nu are nici tensiunea dramatica, nici obiectivitatea cu care sa arda ca gheata, dar straluceste cu siguranta cu fiecare scena pe care se vede semnatura marelui regizor.
Avem motive sa asteptam noi abordari cinematografice ale romanului, pentru ca el a revenit chiar in 1999 ca punct de pornire al unui film pentru adolescenti. „Tentatia seductiei“, in care tentatia de a aduce actiunea in secolul XX a invins. Primul care a facut aceasta mutatie, Roger Vadim, spunea ca trebuie creata o poveste fidela intentiilor lui Laclos, dar in acelasi timp o adevarata poveste cinematografica moderna. Greu de realizat, o dovada in plus ca legaturile dintre literatura si film sint primejdioase in felul lor.