OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Printre filmele reintrate, dupa o perioada de absenta, in programele HBO (ce-i drept, la ore imposibile, precum 6 a.m.) se numara si pelicula din 1998 a lui Todd Hayes, Velvet Goldmine. Filmul este de doua ori provocator: prin subiect, glamour rock-ul anilor ’70, si prin perspectiva adoptata in legatura cu perioada si fenomenul respectiv.
Reconstituirea epocii de suprematie a glamour rock-ului are ca pretext povestea lui Brian Slade (Jonathan Rhys-Meyers), superstarul disparut fara urma dupa ce si-a inscenat propria moarte. Incercarile lui Arhur Stuart (Christian Bale), ziarist la The Herald, de a afla ce s-a intimplat cu Slade reinvie toate idiosincraziile anilor ’70: pantofi cu talpa groasa, haine stralucitoare, cel mai adesea facute din catifea sau blana, machiaj strident, droguri, revolutie sexuala, homosexualitate, bisexualitate, alcool, rock’n’roll. Filmul incearca sa evite totusi, pe cit se poate, transformarea sa intr-o parada gratuita a tuturor acestor extravagante. Hayes (nu doar regizor, ci si scenarist al filmului) este mai degraba interesat sa prezinte starea de spirit specifica anilor ’70 drept manifestare a unei constante culturale, reprimata in unele epoci, exacerbata in altele: decadentismul.

In Velvet Goldmine, asocierea dintre glamour rock si dandysm (instanta specific britanica a decadentismului) este explicita. Oscar Wilde si al sau personaj, Dorian Gray, sint invocati drept figuri tutelare ale intregii generatii ’70, iar rockerii londonezi sint desemnati drept „dandies ai lumii pop si rock“. Tot in acest sens, este mai mult decit transparenta intentia de a face din personajul Brian Slade o reincarnare perfecta a celui mai celebru dandy al tuturor timpurilor, faimosul George Brummell. Insusirile celui din urma sint transferate, aproape punct cu punct, asupra lui Slade. Chiar de la inceputul filmului, el este descris drept „eleganta brat la brat cu minciuna“, in timp ce atit de celebra formula dandysta, conform careia „a parea inseamna a fi“, marcheaza destinul personajului: identitatea lui se confunda cu imaginea creata de impresarul Jerry Devine, muzica devenind o „masca“, iar hainele – „mesajul“. In fine, Jonathan Rhys-Meyers, actorul ales pentru a-l interpreta pe Slade, are o infatisare corespunzatoare prototipului de frumusete androginica pe care orice dandy trebuie sa-l intrupeze.
In lumina celor spuse mai sus, Velvet Goldmine este nu numai o incercare de a face sa retraiasca glamour rock-ul anilor ’70, ci si o tentativa de a gasi acestui fenomen un sens al autenticitatii, prin inserarea lui intr-o paradigma culturala cu prestanta, anume dandysmul. De aceea, la o privire finala, Velvet Goldmine este un film curajos si nostalgic. Este curajos prin aceea ca abordeaza, fara inhibitii si pudibonderii, subiecte controversate: homosexualitatea, drogurile si, bineinteles, rock’n’roll-ul. Nostalgic, pentru ca toate sint filtrate de o perspectiva indulgenta care se apleaca asupra trecutului cu fascinatie, duiosie si dorinta recuperatorie deopotriva.
Este imposibil de trecut cu vederea capacitatea lui Ewan McGregor de a interpreta cu forta, dar nuantat, problematicul personaj Curt Wild, pe care il face sa domine, hipnotic, fiecare scena in care apare.

Dintre noutatile de la HBO, Intilnire cu Joe Black merita citeva cuvinte. Filmul, regizat de Martin Brest (responsabil pentru celebrul Parfum de femeie), dateaza din 1998 si ii are in rolurile principale pe Brad Pitt si Anthony Hopkins. Pelicula mizeaza foarte mult pe socul produs de alegerea lui Brat Pitt (pe atunci inca prins in stereotipul baiatului frumos, cu aer inocent si ghidus) pentru a interpreta Moartea. E drept insa, Moartea doritoare de a afla ce si cum este viata. Ideea de a da Mortii chef de viata si de a face din ea un personaj benign, frumos si naiv pare a fi fost inspirat de piesa Death Takes a Holiday, apartinindu-i lui Alberto Casella, precum si de filmul din 1934 facut dupa ea. In Intilnire cu Joe Black, aceasta idee este seducatoare atita timp cit dureaza surpriza asocierii Brad Pitt-Moarte, exploatarea ei la nivelul povestii raminind mai degraba previzibila si, din acest motiv, neincitanta.
Intilnire cu Joe Black este de vazut poate, in primul rind, pentru eleganta interpretarii, nedezmintita nici in acest context de Anthony Hopkins.