OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Canadianul David Cronenberg, autor al unor filme care au putut fi vazute in ultima perioada si pe micul ecran (Dead Ringers – ProTV, eXistenZ si M. Butterfly – HBO) este pentru multi – spectatori si critici de film deopotriva – un original incomod. Original – prin continuumul de horror cerebro-visceral instalat, fara menajamente, de creatiile sale. Incomod deoarece, in ciuda oripilarii vexate pe care o provoaca mai tuturor, el este imposibil de aruncat la cosul de gunoi al regizorilor insignifianti. Astfel, Cronenberg a ajuns sa fie perceput in mod obisnuit ca fiind realizatorul unor pelicule stranii si dezgustatoare (sensibilitatea oblige), filmate insa (onestitatea oblige) cu stil.

Originalitatea lui Cronenberg nu poate fi totusi relegata cu usurinta exclusiv la nivelul stilului si nici redusa, prin recursul la explicatii biografiste (agonia indelungata a ambilor sai parinti) la obsesia corpului care imbatrineste. Viziunea lui, reiterata cu variatiuni in toate filmele pe care le-a facut, merge ceva mai departe. Pentru Cronenberg, trupul omenesc, drept loc de intilnire cu realitatea sau de creare a ei, este instabil, lipsit de granite fixe si, de aceea, predispus la permanente metamorfoze si contaminari, volatil pina la pierderea identitatii, aflat intr-un permanent proces de re-formare. Ideea poate ca nu suna prea inedit sau prea radical pentru cei familiarizati, de exemplu, cu orientarile din gender studies (care, de altfel, si-au apropiat filmele canadianului), dar pentru un cineast aduce provocarea punerii ei in practica. In Videodrome si remake-ul dupa The Fly, filme care l-au plasat undeva intre mainstream si underground, David Cronenberg a mizat pe variante de hibrizi intre oameni-obiecte si oameni-animale. Suprarealismul unor atari imagini ale corpului omenesc s-au molcomit in peliculele urmatoare, precum Dead Ringers si M. Butterfly, cedind in fata altor mijloace de a exprima caracterul fluid al oricarei realitati, incluzind-o si pe cea individuala.

In Dead Ringers, Cronenberg foloseste „relatia gemelara“ (vorba lui Michel Tournier) pentru a mai face sa explodeze inca o data certitudinile identitare. Jeremy Irons, jucind in dublu rol, interpreteaza doi frati gemeni, medici ginecologi de succes, prinsi intr-o relatie reciproca ce-si arata multiplele fatete cind unul dintre ei se indragosteste de o pacienta. Cumulate, titlul in engleza al filmului (to be a dead ringer for somebody = a fi dublul cuiva) si versiunea lui in romana, Inseparabilii, pot intr-o oarecare masura sa aproximeze raportul dintre cei doi gemeni – un soi de simbioza in care fiecare ii este, in acelasi timp, necesar si letal celuilalt. Ca orice film de Cronenberg, si acesta se desfata in insistenta asupra degradarii fizice progresive (pricinuite de consumul de droguri) si in prezentarea fructelor dereglarii, tot progresive, a sanatatii mentale (instrumentele de asa-zis uz ginecologic inventate de unul din gemeni ajungind sa fie expuse in vitrina unei galerii de arta).

Spre deosebire de James Woods (Max Renn in Videodrome), care declara ca, din moment ce Cronenberg face filme dupa ceea ce viseaza, o noua colaborare intre ei ar fi posibila doar daca regizorul ar incepe sa viseze mai normal, Jeremy Irons a acceptat sa joace si in M. Butterfly. Scenariul ii apartine lui David Henry Hwang, autor al piesei omonime; in rezumat: un diplomat francez se indragosteste, in China anilor ’60, de o cintareata de opera, de fapt un travestit care face munca de spionaj pentru guvernul comunist chinez. Filmul este destul de putin à la Cronenberg pina la scena finala care mixeaza, in maniera caracteristica, identitatile si realitatile: ajuns la inchisoare sub acuzatia de spionaj, francezul organizeaza pentru detinuti un spectacol de opera in care se invesminteaza si se machiaza precum odinioara iubita/-ul chinez. La adapostul iluziei teatrale isi ia cu adevarat viata, iar explozia de singe nu lasa nici o indoiala asupra regizorului responsabil pentru M. Butterfly.
„Filmele cu ciudati“ ale lui Cronenberg sint ceva mai mult decit simple bizarerii ale unui regizor anormal. Iar faptul ca ele incep sa fie vazute si la televizor poate ca tocmai asta spune.