OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

G.W. LEIBNIZ
Scrieri filozofice
Traducere, studiu introductiv, notite introductive si note de Adrian Nita, Editura ALL, Colectia „Substantiall“, Bucuresti, 2001, 248 p., f.p.


Volumul cuprinzind studiile, discursurile si corespondenta lui G.W. Leibniz cu regina Sophie Charlotte a Prusiei, principesa Sophie de Hanovra, Malenbranche si Pierre Bayle, tradus, adnotat si prefatat de Adrian Nita, reconstituie intregul sistemului filozofic leibnizian prin abordarea si lamurirea principalelor aspecte metafizice, fizice si cosmologice care definesc aceasta gindire: constitutia materiei si a spiritului, paralelismul corp-spirit si monadologia, teoria armoniei prestabilite, a rationalitatii divine si a principiului optimului.

Respingind conceptia carteziana a substantei ca res extensa (sustinuta si de Malenbranche) precum si intelegerea mecanicista a lumii vii, Leibniz pune bazele intelegerii unui univers viu, in care orice forma organica este insufletita. Definind substanta ca fiind „o fiinta capabila de actiune“ (p. 228) Leibniz construieste o teorie a fiintei-unitate: monada, ens per se, este unitatea fundamentala a perceptiei, simpla, nedivizibila si, deci, indestructibila, irepetabila si imateriala „care a aparut si va disparea o data cu lumea“ (p. 38). Unitate indestructibila a fiintei, anterioara in „idee sau posibilitate“ diviziunilor. Moartea este doar invaluire, diminuare, „o stare in care perceptiile sint confuze si care dureaza pina cind acestea se dezvolta din nou“ (p. 92), nasterea este o ecloziune, o dezvaluire. Monadele-entelehiile (plantele), sufletele (animalele) si spiritele (oamenii) sint oglinzi ce reflecta in mod obscur si indistinct (plantele), in mod distinct, ajutat de memorie (animalele), in mod distinct si rational (spiritele) universul.
Polemizind cu empirismul lui Locke, Leibniz intemeiaza o teorie a cunoasterii a priori in virtutea paralelismului suflet-corp, a armoniei prestabilite – care constituie temeiul intregii functionari a universului – si a predicatelor cuprinse de la inceputul lumii in subiectul care este fiinta individuala, monada. Perceptiile sint numai catalizatori ai cunoasterii, sufletul, „automat imaterial“, nu face decit sa-si actualizeze proprietatile gravate de Creator de la inceputul universului. Orice suflet isi reprezinta intregul univers din propriul sau punct de vedere, totul are legatura cu totul, „orice actiune se intinde la nesfirsit, luminind intregul univers si conservindu-se vesnic“ (p. 71). Orice substanta contine „urme din tot ceea ce i s-a intimplat si din tot ceea ce i se va intimpla“ (p. 197).

Raspunzind criticii lui Bayle – care considera paralelismul suflet/spirit-corp de neconceput – Leibniz intemeiaza metafizic aceasta armonie de nedesfacut (sufletul si corpul nu pot exista separate): cauza comuna, cel ce a prestabilit acest acord este „Fiinta necesara“ care „isi are ratiunea existentei sale in sine“ (p. 231), Dumnezeu. Monas Monadorum, fiinta infinita care cuprinde totul in mod distinct si desavirsit, fara a se identifica cu totul ca la Spinoza, din a carei rationalitate si perfectiune se impartasesste ordinea si perfectiunea limitata a lumii create si pe care o reflecta spiritele – finitul care incearca sa cuprinda infinitul. „Regnul gratiei“, societatea spiritelor cu Dumnezeu, este un „progres perpetuu“ spre o fericire ce nu poate fi niciodata cu desavirsire atinsa (cunoasterea lui Dumnezeu, a unitatii infinite). Acest progres este cel care mentine viata si devenirea spiritului si a universului.
Teodiceea leibniziana se intemeiaza, pe de o parte, pe aceasta necesitate a devenirii – a raului care nu este decit prilejul binelui, nota disonanta care formeaza armonia – si, pe de alta parte, pe o ontologie a lumilor posibile care-si pretind dreptul la existenta in intelectul divin si care se actualizeaza in conformitate cu perfectiunea lor. Ratiunea divina care precede orice posibil si real da dreptul la existenta numai acestei lumi care este „cea mai perfecta care ar fi posibila“ (p. 232).

Acest principiu al optimului se constituie si ca raspuns la intrebarea fundamentala sub semnul careia Heidegger va pune Introducerea in metafizica: „Pentru ce exista ceva mai degraba decit nimic? Deoarece nimicul este mai simplu si mai usor decit ceva“ (p. 231). Pentru ca aceasta lume este cea mai buna dintre lumile posibile.
Cartezianismul negase infinitul ca inconceptibil de catre ratiunea finita umana. Leibniz reda lumii infinitul – in intensiune: corpurile, agregatele sint multiple dar infinite, „cel mai mic fir de praf contine o lume infinita de creaturi“ (p. 69) – si in extensiune: universul este infinit si reflectat la infinit, fiecare reflectare fiind „o creatie sau o reproducere a tuturor lucrurilor“ (p. 89). „Acordului necesar al ratiunii cu experienta“ (Discurs asupra metodei, partea VI), Leibniz ii opune teoria cunoasterii a priori, a intelectului ca principal izvor al cunoasterii – spatiul, timpul, continuitatea nu sint substante, ci relatii „ideale“ –, punind bazele metafizicii transcedentale dezvoltate mai tirziu de Kant. Pe fundalul gindirii rationaliste a secolului al VII-lea, Leibniz lasa sa se intrevada perspectiva unei deschideri nelimitate a spiritului care reflecta infinitul lui Dumnezeu si al universului, valentele metafizice ale ratiunii.