OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Jacques DERRIDA
(Ex)pozitii. Convorbiri cu Henri Ronse, Julia Kristeva, Jean-Louis Houdebine, Guy Scarpetta
Traducere de Emilian Cioc, prefata de Aurel Codoban, Editura Idea Design &Print, Colectia „Panoptikon“, Cluj-Napoca, 2001, 80 p., f.p.


Deconstructia „nu este neutra [...], ea intervine“ – afirma Jacques Derrida – si intervine intotdeauna ca forta agresatoare, diferenta de energie, privire violenta. Agresivitatea declarata, fascinatia pe care o poate exercita modul lui de a gindi/de a scrie stirnesc reactii extrem de diferite, de la aprobarea neconditionata pina la respingerea neargumentata, „principiala“, umorala.
Numai ca agresivitatea lui Derrida urmareste imblinzirea adversarului; lupta incepe prin pregatirea spatiului, prin rarefierea, spectralizarea lui, astfel incit Celalalt sa poata veni, sa-si faca aparitia. Este o apropiere nu tocmai „corecta“, nu tocmai „iubitoare“ fata de cel care este asteptat (sau care, de cele mai multe ori, este provocat, invadat, parazitat, amenintat), ci, mai degraba, insidioasa, pastrind insa politetea, amabilitatea, chiar ospitalitatea. Urmeaza deposedarea adversarului de armele cele mai puternice, mai temute, considerate imbatabile pina la acest demers.

Astfel, resimtind ca dominatoare prezenta sensului instituit, Derrida marturiseste intr-o convorbire cu Jean-Louis Houdebine si Guy Scarpetta: „[...] acel ceva impotriva caruia, inca de la primele texte pe care le-am publicat, am incercat sa sistematizez critica deconstructiva, e tocmai autoritatea sensului, ca semnificat transcendental sau ca telos, altfel spus, a istoriei determinate in ultima instanta ca istorie a sensului, istorie in reprezentarea sa logocentrica, metafizica, idealista…“ (p. 41). Ii opune „o noua logica, a repetitiei si a urmei“, a producerii nelimitate de texte, care cresc unele din altele, se reiau unele pe altele, intr-o tesatura fara inceput si fara sfirsit. Sensul nu este nici prezent, nici absent, mai degraba absent-prezent, mereu „diferit“ si „aminat“ (différence, différance), nu exista decit „urme de urme“. De aici – explica Derrida in dialogul cu Julia Kristeva – necesitatea unui concept precum cel de gramme, simultan structura si miscare, „diferanta“, permitind jocul, experienta sensului la marginea dintre subiectiv si obiectiv, in cimpul de producere a textului (scris). Astfel semiologia devine gramatologie, cu un statut incert, pentru ca „inscrie si delimiteaza stiinta“, deschide in orice caz „sensul“ stiintificitatii clasice spre o mai mare permisivitate, spre un plus de libertate.

Asa cum sensul este la nesfirsit altul, raspunsurile lui Jacques Derrida dovedesc acelasi spirit (era sa scriu… spectru) de joc, de aminare. Din convorbiri reiese acelasi tip de agresivitate domolita: nu-si defineste niciodata „pozitia“, deplaseaza mereu intrebarile, sensurile, cuvintele, conceptele. Nu raspunde cu adevarat niciodata, doar reformuleaza, nuanteaza, genereaza o retea de raspunsuri care „amina“/„difera“ fara incetare. Cu alte cuvinte, „disemineaza“, pentru ca diseminarea afirma „substituirea nesfirsita, nu opreste si nici nu supravegheaza jocul“.